La 75 de ani, omul din La Mancha semnează primul său film în engleză, limba locului unde a cucerit, deja, două Oscaruri: în 1999 pentru Totul despre mama mea (Cel mai bun film străin) și în 2003 pentru scenariul filmului Habla con ella / Vorbește cu ea. La Veneția nu este deloc un oaspete nou venit. Nu mai departe decât acum cinci ani pleca acasă cu un Leu de aur cuvenit întregii sale cariere.

Directorul Alberto Barbera amintea, în timpul unei prime conferințe de presă, că a stat cu sufletul la gură până când a fost sigur: da, Almodóvar a tras tare, cum se zice, filmul său The Room Next Door a fost terminat la timp pentru a fi selecționat. Un fel de a spune, selecționat, doar era atât de așteptat. De când a avut loc proiecția, nu se mai aude și nu se mai citește prin ziare, reviste, decât cuvântul capodoperă.

De altfel, chiar amintitul director a dat tonul, scriind ca atare în rubrica sa dintr-un colț al revistei Ciak. Filmul este, într-adevăr, răvășitor prin seninătatea paradoxală cu care vorbește despre moarte privită din unghiul vieții. Realizat după cartea scriitoarei americane Sigrid Nunez What Are You Going Through, își găsește locul în aria temei morții care bântuie prin filmele cineastului madrilen.

De data aceasta asistăm la eliberarea radicală a spațiului narativ de aproape orice ar putea împiedica puritatea reflexiei pe marginea dreptului la o moarte demnă. Într-un cadru epurat, oferit mai mult ca oricând admirației noastre pentru obsesia lui Almodovar de a-l defini doar prin mari blocuri de culoare (îmbrăcăminte portocalie, verde, fotolii roșii, la limita îndrăznelii), două foste colege de redacție trăiesc bucuria revederii.

Oedro Almodovar și actrițele sale la conferința de presă (foto La Biennale ASAC)

Numai pentru câteva minute. Martha (Tilda Swinton) este bolnavă de cancer, în faza terminală. Ingrid (Julianne Moore) se străduiește să mascheze cu grație stânjeneala, șocul. Îi va fi și mai greu când va afla rugămintea Marthei: să-i fie alături în ceea ce avea de gând să facă, o autoeutanasiere cu ajutorul unor pastile deja procurate. O mică excursie, câteva zile într-o cabană în mijlocul unei păduri, închirierea a două camere alăturate. Atât.

„Știu că am pierdut bătălia, dar vreau să o iau înaintea morții – îi mărturisește cu luciditate femeia bolnavă” prietenei care tocmai a scris o carte despre teama de moarte. Două bătălii inegale, una cu iminența sfârșitului, alta cu îmblânzirea ideii, cu acceptarea ei. Puțini cineaști știu să recupereze și să înnobileze melodrama, asemenea lui Almodóvar, care s-a întrecut pe sine însuși, de data asta. Fără efort programatic, avânturi moralizatoare, doar cântărind ceea ce se cuvine morții, ceea ce se cuvine vieții.

De cele mai multe ori, când cinematograful recurge la citate din literatură, chiar justificate, psihologic, narativ, cuvintele atârnă spânzurate pe ecran, neputincioase. Almodóvar, cel din acest film, parcă le împrăștie prin aer, lipite de fulgii de zăpadă văzuți dincolo de fereastră de o femeie care vrea să întâmpine moartea cu amintirea unei fraze din Joyce, Oamenii din Dublin: „Ninge peste Irlanda, ninge ușor peste cimitirul singuratic..., ninge ușor peste morți, peste vii”.

Ce noroc să ai lângă tine, în ceasul din urmă, o prietenă gata să murmure odată cu tine „ninge ușor...”. Și, din nou, ce noroc, de data asta al regizorului, de a fi putut să dea eroinelor sale chipul minunatelor actrițe Tilda Swinton și Julianne Moore. Cupa Volpi pentru interpretare va fi aprig disputată. Așa cum era de așteptat, cineastul a fost întrebat, în mai toate ocaziile, cum își asumă controversata alternativă a eutanasierii, dincolo de fixarea ei în film. Răspunsul a fost mereu același: „Fiecare dintre noi trebuie să fie stăpânul propriei sale existențe”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News