Tabletă
Desktop
Data publicării:
Veneția 2024: Muzica înainte de toate
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Angelina Jolie la conferința de presă (foto La Biennale ASAC)
Unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții. Cu Maria, regizorul chilian Pablo Larrain încheie trilogia dedicată celor trei femei considerate a fi marcat secolul XX: Jacqueline Kennedy, Prințesa Diana și Maria Callas.
Le-a intitulat simplu, fie numai cu numele mic, Jackie sau acum, Maria, fie cu numele avut la naștere, Spencer. Totul – pentru a sublinia un amănunt de care, nu știu de ce, mulți ziariști se încăpățânează să nu țină seama: cele trei filme lansate aici în 2016, respectiv 2021, iar ultimul acum două zile, nu sunt ceea ce se cheamă pelicule biopice, nu refac biografii, un întreg traseu al existenței.
Evocă doar bucăți de viață, ani sau chiar numai câteva zile definitorii pentru un destin ori, precum în Jackie, doar acel tragic 22 noiembrie 1963 al asasinării președintelui Kennedy. Jackie, Spencer, Maria, pentru a ne reaminti că, oricât de strivitoare este celebritatea, dincolo de ea se află ființe umane care, asemenea tuturor, răspund unui nume oarecare. Nu există o poveste în Maria, acțiunea acoperă doar ultimele zile de viață ai marii cântarețe când, retrasă în somptuozitatea unui apartament parizian, pare a se pregăti pentru marea plecare. Se lasă vizitată de fantomele trecutului, ba chiar le cheamă, până și pe cele ale îndepărtatei adolescențe, lângă o mamă ambițioasă și o soră înțelegătoare. „La început am cântat pentru mama – va spune ea, la un moment dat - apoi pentru public, acum vreau să cânt pentru mine”.
Înțelegem, din retrăirea marilor ei roluri, tristețea răvășitoare a artistei geniale în pragul despărțirii de ea însăși. Demnă de toată admirația intuiția cineastului Pablo Larrain de a feri personajul de atingerea cu dramoleta apusului unei cariere glorioase. Maria Callas are umor, uneori cinic, învăluit de Angelina Jolie într-o inteligentă, tristă cochetărie. „Vă ascultați discurile? este întrebată Callas. Nu. De ce? Pentru că sunt perfecte”. Răspunsul interzice orice altă continuare a discuției. Dar noi știm că ariile care au îmbogățit viața melomanilor, Casta diva, Vissi d’arte sau Mio bambino caro fac să tremure ecranul tocmai pentru că sunt ascultate.
Cadru din filmul Maria (foto La Biennale)
Mărturisesc că, la aflarea veștii unei divine Callas cu chipul Angelinei Jolie am încercat un fior al ușoarei neîncrederi. Este o actriță remarcabilă, a dovedit-o de atâtea ori, dacă ar fi să amintesc doar Girl, Interrupted, Changeling, este și o regizoare cu instinct sigur în alegerea subiectelor, vezi ecranizarea unei cărți de Alessandro Baricco, Without Blood, dar distanța până la Callas mi se părea aproape imposibil de străbătut.
M-am înșelat. Nu pentru că au ajutat-o lecțiile de canto luate timp de șapte luni, ci pentru talentul de a se fi concentrat în primul rând asupra fragilității, vulnerabilității eroinei. Cât despre amintitele lecții, nu aș vrea să se înțeleagă greșit. Auzim ceea ce a intrat în patrimoniul muzical, dar, pentru autenticitatea încercării dramatice de a regăsi vocea de altădată, glasul divei este mixat, prin procedee electronice, cu cel al actriței. Mari sunt minunile tehnologiei.
„Fără Angelina Jolie nu ar fi existat acest film”, mărturisea Larrain. Mare iubitor de operă, cineastul chilian a țintit cred, ca prin finalul micului său film (mic ca întindere narativă, ca lungime) să înalțe un monument imaginar Mariei Callas, în care putem citi credința în oameni și nevoia de ei, dăruirea, umilitatea.
Cu ultimele puteri, artista cântă în dreptul unei ferestre dincolo de care îi vom vedea strânși în stradă, pentru a o asculta, simpli trecători sau devotații ei slujitori, interpretați de doi dintre marii actori italieni ai momentului, Pierfrancesco Favino și Alba Rohrwacher. Cineastul montează ultimele imagini și întreg postgenericul pe înălțătorul Cor al robilor din Nabucco.
Opțiune semnificativă prin intensitatea emoțională a muzicii, de aceea justificabilă. Aveam să aud imediat, în două filme mai mult decât modeste, despre care voi scrie cu un alt prilej (El Jockey și, respectiv Trois amies) fragmente din Recviemul și încă vreo alte câteva ecouri din piese mozartiene, plasate fără noimă, încât m-am întrebat ce-or fi avut cu bietul Mozart?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
