O mică statistică ne spune că aproape își împart, periodic, premiile: Iñárritu cu Birdman în 2015, del Toro în 2017 cu The Shape of Water, Cuaron în anul următor cu Roma. Să fi venit din nou rândul primului nume amintit? Așa s-ar părea, judecând după cortegiul de informații, referințe și pronosticuri infocate care au însoțit lansarea filmului Bardo- Falsa crónica da unas cuantas verdades (Falsă cronică a câtorva adevăruri). Plus o codiță de nimeni ignorată, din moment ce a devenit o adevărată legendă.

Se zice că autorul care ține afișul festivalului i-ar fi sugerat prietenului Cuaron să facă saltul către un film autobiografic. Colegul l-ar fi ascultat și așa s-a născut minunatul Roma. Nu știm dacă sfatul a fost întors, dar sigur este că acele « câteva adevăruri” din titlu au făcut drumul către noi însoțite de aura a ceea ce poate fi esența vieții unui creator. Filmul, lung de aproape trei ore, pare a fi fost făcut cu sufletul la gură, contradicție în termeni la o judecată omenească, admisibilă însă de vreme ce secvențele năvălesc peste noi, împinse din urmă, sub urgența mărtirisirii, a trăirii visului sau coșmaruului, a amintirilor, a avertismentelor istoriei reale sau fantomatice.

Devenit cineast revendicat de americani, Iñárritu s-a întors în ținutul natal după douăzeci de ani, câți au trecut de la Amores perros, film mexican sută la sută. Și eroul său de acum, Silverio Gama, jurnalist faimos, cu o mare carieră în statele Unite, își regăsește patria după multă vreme, amănunt necesar doar pentru un strict punct de plecare, pentru că, în fapt, protagonistul vrea să se regăsească pe sine însuși, să evadeze din strânsoarea crizei existențiale, intelectuale, de creație pe care o trăiește Evident, gândurile comentatorilor nu puteau ocoli reperul de geniu numit 8 ½, umbra lui Fellini.

Iubire ca nibala cu Timothee Chalamet și Taylor Russel

Cu atât mai mult cu cât construcția în sine este una felliniană, de esență barocă, amplificată aici de halucinantul joc la planurilor realitate-imaginație, de influențele barochiste proprii culturii țării hispanice din America latină și, mai mult ca sigur, de patima rostirii adevărurilor ascunse. Eroul vrea să-și limpezească propria viață, dar și să retrăiască istoria țării sale, elanuri greu de armonizat, ceea ce îngreunează, pe alocuri lectura filmului. Într-unul dintre coșmarurile sale, Silverio Gama escaladează un apocaliptic munte de cadavre care, dint-o dată, capătă viață, identitate, fiind victimele unor masacre din istoria Mexicului.

Vezi și: Veneția 2022: Muzica și cuvintele

În plină tensiune, auzim cunoscuta comandă profesională, „Stop”. Nașterea unui film? Sau coșmarul nașterii unui film, ca în amintitul 8½ ?. Cum un singur vis nu ar fi de ajuns, unele plăsmuiri, închipuiri se dovedesc a fi foste visuri ale altora retrăite, reluate. „Imaginația este singura realitate” – declară peremptoriu, la un moment dat, eroul. Văd aici mai degrabă o mărturisire deghizată a cineastului Iñárritu care, nu știu de ce, pare a se scuza, după ce ne-a invitat la un spectacol al neliniștilor unui creator și ale unui om care și-a găsit norocul departe.

Echipa filmului Bardo - falsa cronica de unas cuantes verdades

Amară, în realismul ei, observația ironic-tandră a fiului protagonistului, personaj cu picioarelepe pământ, ca un demn reprezentant al unei alte generații: „Tată, ești un imigrant care călătoește la business class și se simte singur”.Trăim acest filmul-fluviu învolburat ca atare, cu contradicții și nedumeriri, amețiți uneori de înseși alunecările sale din întinderi vaste în spații sufocante, din iluzii în dezamăgiri. Oarecum prevăzător, cineastul a oferit multe explicații, pentru liniștea noastră. Nu știu dacă ele fac mai apropiat filmul celor care nu s-au lăsat luați de torent. Reproduc una singură: „Totul este adevărat. Și totul e fals. Bardo nu este un film autobiografic.

Este o călătorie emoțională. Nu am făcut, nu am trăit, nu am simțit lucrurile pe care le vedeți în film. Cu toate acestea, este modul meu de a simți. Mexican. Fiecare țară are propriile ei seturi de stări sufletești și mentale. Ele îți dau sentimentul apartenenței la o comunitate. Venim din povești care ne formează de când suntem mici. Povești filtrate apoi prin religie, dar și prin geografie. Când ți-ai croit drumul în viață, când o iei din loc, când drumul pe care îl ai în față este mai scurt decât cel lăsat în urmă, îți dai seama că toate acele povești sunt, de fapt, rodul propriei tale interpretări.

Încep să se evapore. Atunci, nostalgia îți dă târcoale în fiecare zi. Se tot răspândește. Dar memoria nu înseamnă adevărul”. Sincer vorbind, îl prefer pe Iñárritu cel de pe ecran, nu din spovedanii.

Destul cu atâta visare. Să revenim pe pământ. Printre oameni, dintre care, unii sunt canibali. Ce ați spune dacă, după ce ați luat un mic dejun agreabil, peste numai o jumătate de oră ți se servește un supliment sub formă de ficat proaspăt smuls dintr-un oarecare muritor sau un deget ronțăit? Am a vut parte de așa ceva, odată cu proiecția primului film italian din concurs, Bones and All de Luca Guadagnino.

Idolul generației Z, Timothee Chalamet

Pe vremuri, obișnuiam să întrebăm eventalii comeseni: Ce dorești? Aripioară sau picior? Titlul filmului de acum pare să ne îndemne să mâncăm totul, oasele și ce mai rămâne. Dintr-un seamăn, se înțelege.. Pentru a nu-i îndepărta pe eventualii viitori spectatori, voi spune că, dincolo de aceste mici amănunte năclăite în sânge, pelicula ne-a fost furnizată drept o frumoasă poveste de dragoste între un tânăr canibal și o exotică, frumoasă canibaliță. Prima lor clipă de intimitate a fost cea în care și-au mărturisit cel dintâi ospăț, așa cum alții își aduc aminte de primul sărut.

Ea: La tine cine a fost? El: O baby sitter. Ea: Și la mine la fel. Pe picior de egalitate, cei doi se angajează într-o călătorie periculoasă, fata fiind urmărită de un canibal-șef. Se iubesc în felul lor, pe fundalul sonor al cântecului tutelar: Iubește-mă și mănâncă-mă. După scurte popasuri și alimentări specifice, cursa se încheie cu bine iar autorul, aflat la primul său film realizat în SUA, vrea să ne convingă de nobilul scop al peliculei: o călătorie prin America profundă, dublată de povestea unei pasiuni imposibile.

După ce anul trecut Julie Ducournau, deținătoarea Palme d’ or pentru Titane, mulțumea festivalului care a îngăduit și prezența monștrilor pe ecran, acum se evocă libertatea de a fi generoși și cu canibalii, oameni și ei, în felul lor. Altă treaptă. Atmosfera de la lido din ultimele 24 de ore a fost dominată de isteria debarcării lui Timothḗe Chalamet, idolul noii generații de adolescenți. A fost lansat aici acum trei ani, odată cu frumosul film al aceluiași Guadagnino Strigă-mă pe numele tău, după scenariul ljui James Ivory. Dune, de anul trecut, a cărui premieră tot Veneția a găzduit-o, a intărit neașteptatul statut de star al acestui firicel de băiat care răspunde adorației fanilor costumat în cele mai excentrice mătăsuri și catifele. Se vorbește, deja, și încă în ziarele serioase, de „efectul Timothḗe”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News