Data publicării: 03.09.2022 10:32

Veneția 2022: Muzica și cuvintele

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Cate Blanchett în rolul dirijoarei Lydia Tar

Probabil că numai Hillary Clinton i-a făcut concurență mediatică – în registru feminin - lui Cate Blanchett, în aceste zile. Politiciana americană se află în Italia ca reprezentantă a organizației Vital Voices în spijinul drepturilor femeilor.

Marea actriță australiană a debarcat la Lido, cu câteva ore înaintea premierei filmului Tár, a cărui protagonistă este, dedicat, teoretic vorbind, primei femei care a cunoscut onoarea de a fi dirijat Berlin Philarmoniker, Eva Brunelli în realitate, Lydia Tár pe ecran. Dar să spunem lucrurilor pe nume: filmul este închinat lui Cate Blanchett. Scenariul a fost scris pentru ea – mărturisește regizorul Todd Field.

„Dacă ar fi refuzat, nu aș fi făcut niciodată filmul. Cinefilii, toti pasionații, publicul nu au de ce să fie surprinși. Doar știam că Blanchett este o maestră absolută. În timp ce filmam, priveam uluiți capacitățile supraomenești și verosimilitatea indusă de Cate. Nu știu să descriu, în termeni adecvați, privilegiul de a colabora cu o artistă de un asemenea calibru. Din toate punctele de vedere, acesta este filmul lui Cate”.

Nici criticii, nici comentatorii de tot felul, nu au putut să-i sară în ajutor regizorului american , revenit pe platouri după o absență de 16 ani, să-i ofere alte cuvinte dincolo de cele cu care, de obicei, măsurăm nemăsurabilul: copleșitor, uluitor, fenomenal. M-aș avânta să spun că întreaga construcție a jocului actriței, punerea în mișcare a personajului, îmi evocă misterioasa energie cu care Niagara își aruncă apele. Eu una, de la Al Pacino încoace, nu am mai fost martora unei astfel de arhitecturi actoricești.

Blanchett, impresionantă și la conferința de presă

Filmul începe liniștit, cu o lungă discuție între muziciană și un comentator specialist, despre obsesiile profesionale ale Lydiei Tár, cea mai cunoscută fiind Simfonia nr.5 de Mahler, evocată în multiple posturi dirijorale. O primă tresărire în fața femeii uscate, cu aer destul de masculin: când explică rolul fiecărei mâini în susținerea ritmului și, respectiv, a timpului. Se însuflețește, fiecare deget are propria lui viață și, din acel moment, începe așteptarea. Crește nerăbdarea de a o vedea pe podium („singura casă a dirijorului” - va spune ea).

Cineastul se joacă puțin cu nervii noștri, amână clipa pentru a ne lua prin surprindere, cu o bruscă schimbare de viteză. Suntem, deja, aproape de jumătatea filmului când Lydia Tár se dezlănțuie. În fața orchestrei, făptura aceea subțiratecă devine o statuie care prinde viață. Mișcările sunt șocant de violente, smucite , uneori. Pentru un glissando, un adagietto sau un simplu mi se consumă nenumărați daccapo, dar femeia care dă tonul rămâne fascinantă.

Filmul este vorbit în engleză și, doar din când în când, unele dintre indicațiile eroinei sunt în germană. Din păcate, nu sunt traduse nici în italiană, nici în engleză. Cu cele câteva cuvinte pe care le cunosc în germană, am înțeles că, la un moment dat, Lydia le transmite, zâmbind, muzicienilor hărțuiți cu controlul obsedantei Simfonii a 5-a de Mahler: ”Uitați-l pe Visconti”.

Recital Nathalie Boutefeu în rolul Sofiei Andreevna Tolstaia din filmul Un couple

Aluzie la filmul acestuia Moarte la Veneția (1971), bântuit de muzica mahleriană. Am luat aluzia drept un frumos omagiu. Dacă filmul despre care scriu ar fi doar despre extraordinara transpunere a unei actrițe într-un rol insolit, de dirijoare, am fi avut, cred, un frumos documentar despre visul vieții unei artiste. Nujmai că visul acesta se transformă însă, treptat, într-un coșmar.

Puterea, oricare ar fi natura ei, corupe, modifică raporturile cu cei din jur și măreața Lydia Tár nu a putut ocoli capcanele. Într-un ritm precipitat, filmul devine, în cea de a doua parte, povestea autodistrugerii unei legende. Obișnuită să seducă femeile din preajmă - amănunt trecut multă vreme cu vederea, din respect, poate din teamă – vulnerabilă în fața unor tentații reînnoite, nu mai poate evita un scandal sexual.

Vezi și: Veneția, 2022: Netflix poartă noroc

Femeia dominatoare, chiar tiranică, atâta vreme, nu-l mai poate controla. Și pe marginea prăpastiei, Cate Blanchett rămâne la fel de copleșitoare. Este greu de imaginat cum ar putea să nu plece de aici cu Cupa Volpi pentru interpretare, chiar dacă mai sunt multe de văzut, încă. Cât despre Oscar- drumul pare deschis.

Una dintre cele mai bătătorite sintagme ale meseriei noastre este cea prin care atribuim unui actor de cursă lungă calitatea de a-și fi transformat prezența într-un recital. Nu o voi folosi în cazul lui Cate Blanchett, dar întâmplarea, vicleșugurile programării filmelor din competiție, mă obligă să nu o ocolesc. Nu am încotro și, mai mult decât atât, aș nedreptăți-o pe actrița franceză Nathalie Boutefeu, cea care singură, dar chiar singură, duce în spate micul, insolitul, surprinzătorul film Un couple, al lui Frederick Wiseman, nimeni altul decât marele documentarist cu acest nume.

Actrița franceză Nathalie Boutefeu dincolo de ecran

La 92 de ani, cu un Oscar pentru întreaga carieră (2016) și un Leu de aur onorific (2014), s-a gândit că ar fi momentul să debuteze și într-un film de ficțiune, bine hrănit, dar și strunit de rigorile genului căruia i- dedicat 60 de titluri. I-a găsit și un nume în aparență derutant, Un couple, totul nefiind decât un lung monolog rostit de o femeie care se întâmplă să fie Sofia Andreevna Tolstaia. Wisman a fost fascinat de jurnalul și de scrisorile celei care a luptat ca viața alături de un titan, să nu o strivească de tot. 36 de ani de căsnicie, 13 copii dintre care au supraviețuit 9, pasiune și ostilitate, atracție și respingere, plecări de acasă, trădări și întoarceri, toate acestea au încărcat peste măsură existența unei femei.

Nu se strecoară nicio notă a plânsului disperat în confesiunile Sofiei Tolstaia, doar amărăciunea de a nu înțelege dacă sau unde a greșit. Impresionant fragmentul totalei expuneri într-o scrisoare:” Am grijă de copii, țin o casă atât de mare, îți copiez manuscrisele, trăiesc odată cu personajele tale și, totuși, de atâtea ori sunt respinsă și disprețuită”. Filmat într-o mirifică grădină din Belle Île – pentru unii poate prea defilare a izbânzilor horticulturii – acest mic film colorat, selecționat în competiție, rostit de o minunată, fragilă interpretă, are aerul unei tremurătoare păsări colibri nimerite printre păsări de pradă.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News