Data actualizării: 07.09.2022 17:56
Data publicării: 07.09.2022 17:54

Veneția 2022: În căutarea Nordului

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu

Cadru din tulburătorul film The Banshees of Insherin cu Colin Farrel și Brendan Gleeson

Toți căutăm un nord al nostru, un reper existențial, făgăduința unui orizont. În momentele de rătăcire, spunem că am pierdut Nordul. Există însă și cei care chiar tânjesc după un nord geografic salvator și unul dintre aceștia este eroul filmului Spre Nord, al lui Mihai Mincan, singura noastră prezență în programul acestei ediții, în secțiunea competitivă și ea, Orizzonti.

Se pare că pe acest culoar ne mișcăm destul de bine, de la o vreme. Titlul filmului mi-a inspirat mica extropolare de la începutul acestor rânduri. Dar nu numai titlul. O spun din capul locului, Mincan a reușit acolo unde nu puțini cad în capcanele presiunii realității imediate aunci când pleacă la drum pornind de la ceea ce numim evenimente reale. Am văzut și aici câteva încercări.

Unii apasă prea mult pe pedala documentaristică, alții metaforizează excesiv întâmplarea. Cineastul nostru, cunoscut până acum mai mult ca autor al unui bun scenariu încredințat unui coleg (Palmele) sau din documentare, a țesut miezului epic declanșator – drama unui român ostatic pe un vas ce ar fi trebuit să-l ducă departe, în Nord, în America – un înveliș al reflexivității, al neliniștii morale.

Fără făgăduința vreunui răspuns, ne urmăresc întrebări ce nu pot fi ocolite. Cuvântul rostit cel mai des într-o bună primă parte a filmului este prieten (amigo, friend )și nu avem cum să nu luăm seama de disperarea sau de speranța cu care tânărul Dumitru se agață de el. Numai că semnificația prieteniei nu este aceeași pentru toți, într-o comunitate umană atât de diversă etnic, cultural, social. Taiwanezii au principiile lor morale din a căror paletă lipsește solidaritatea.

Mihai Mincan, autorul filmului Spre Nord

Filipinezii trăiesc într-un spirit ecumenic al asumării religiei, de aici înțelegerea până la asumarea riscului ajutorării. Deși se discută mult despre conceptul bunătății care nu poate fi același pentru toți, de aici și justificarea respingerii celui diferit, despre corectitudinea ce ar trebui să aparțină ordinii universale, nicio clipă nu avem sentimentul convocării filosofiei. Înțeleptul cu suflet mare, nostromul vasului, un filipinez, dincolo de ajutorul imediat dat românului, nu poate să disloce legile locului, s- alunge iminența răului, a violenței, a puterilor discreționare.

Merită o discuție aparte acest film moral despre așteptări imposibile, despre nordul de neatins atunci când ești prizonier pe o închisoare plutitoare. Imaginea semnată de George Chiper Lillemark chiar așa ne înfățișează vaporul cu destinația America: multe cadre dominate de bare metalice, culoare strâmte, ecranul care în unele scene înghite personajele pentru a ni le restitui în aceași ritm, oceanul mai mult ghicit decât văzut. În acest film în care se vorbește spaniola, engleza, bulgara, mandarino, româna se instalează cu drepturile ei în pragul morții. Nu te poți ruga și nici visa decât în limba în care te-ai născut. Încă una dintre frumoasele sugestii ale poveștii de pe ecran.

Vezi și: EXCLUSIV Veneția 2022: Vieți amânate, povești regăsite

Dar am întâlnit atâtea și atâtea alte personaje care au pierdut acel nord –reper despre care aminteam, axul măruntei lor vieți, în afara căruia existența își pierde sensul. Capul seriei imaginate de mine este, fără îndoială, Filmul lui Martin McDonagh The banshees of Inisherin (Spiritele din Inisherin, într-o eventuală traducere) probabil cel mai tulburător film al festivalului, până la ora aceasta. 12 minute de aplauze la proiecția oficială, record nemaiîntâlnit care i-au lăsat pe cei doi interpreți, Colin Farrel și Brendan Gleeson, descumpăniți.

Nemaiștiind ce să facă, au coborât în sală, pentru a semna autografe. Încă de când s-a zvonit că cineastul de origine irlandeză îi va reuni pe cei doi protagoniști ai comediei polițiste negre din 2008, faimosul In Bruges, curiozitatea a început să funcționeze. Unde i-ar mai fi putut trimite, după 14 ani, pe misterioșii asasini? Ei bine, i-a lăsat acasă, într-un colț pierdut, de coastă, din Irlanda natală, tot într-o comedie neagră, dar una melancolică, dacă se poate spune așa, despre paroxismul prieteniei.

Colin Farrel la anii deplinei maturități

Îi cunoaștem în momentul de ruptură a ceea ce pare să fie fost o mare prietenie, un fel de punct fix al tuturor referințelor din sat. „Ai auzit ? Padraic s-a certat cu Colm”? - un refren care bântuie din casă în casă. De ce ? Nimeni nu știe și, mai ales, mai tânărul Padraic (Farrel) nu pricepe de ce Colm (Gleeson) i-a întors spatele. Doar acesta din urmă își vede în continuare de viața lui, cântă la vioară la pub-ul din sat, își plimbă câinele. Dur ca o stâncă, încăpățânatul Colm refuză orice explicație, iar despre un pahar de împăcare nici nu poate fi vorba.

Singura favoare pe care i-a acordă fostului prieten este să-i țină o lecție despre Mozart, ceea ce declanșează o emoționantă replică a lui Padraic despre bunătate, un dar divin care îl poate anula până și pe Mozart: „Nu-mi pasă de el. Mama mea a fost un om bun, tatăl meu a fost un om bun, asta este tot ce caut”. Într-o comunitate de oameni triști, izolați și, recunoaștem, și puțin nebuni, în care ecourile războiului dintre catolici și protestanți răzbat mai greu (suntem în 1923) bunătatea devine principiul suprem.

Brendan Fraser (The Whale) revine la dimensiuni obișnuite

Dar, suntem, totuși, în plin absurd al unei comedii negre. Prietenul încăpățânat lansează un ultimatum ireparabil: dacă nu va fi lăsat în pace cu asalturile prietenești, își va tăia degetele de la o mână, ceea ce și face. Te întrebi cum va reveni filmul pe un pământ mai ferm, al trăirilor în stare să anihileze efectele imensului absurd? Doar prin sugestia fragilă a remușcării, a recunoașterii irepresibilei nevoi a comunicării. Chiar dacă, la o adică, te poți mulțumi și cu altceva, cu cărțile, ele nu trădează.

Filmul lui Martin McDonogh nu este, din fericire, singurul în care am auzit un elogiu al cărții, obiect tot mai absent de pe ecranele lumii. The Whale, al lui Darren Aronofsky, peliculă precedată și ea de știrea-bombă a unui Brendan Fraser îngrășat peste limitele imaginate, ne trimite în lumea lui Herman Melville, autorul lui Moby Dick, nu pentru facila legătură dintre personaj și fantomaticul monstru marin, ci pentru a descifra sensurile unei enigmatice așteptări care poate dura o viață.

Profesor on line, Charlie (Fraser) speră ca rebela, insolenta lui fiică să descopere marea literatură, să uite Wikipedia și, în secret, trage nădejde că astfel, se vor apropia, după ani de înstrăinare. Mărturisesc că am trăit cu bucurie de cititor și cinefil seninătatea cu care Brendan Fraser deschidea cartea la o anume pagină, însuflețit de bucuria regăsirii rândurilor pe care, altfel, le știa pe dinafară. Este un gest căruia i-am dus dorul.