Veneția 2021: Puterea câinelui, puterea femeilor
Autor: Magda Mihăilescu | Publicat pe: 06 sep 2021, 16:14
WhatsApp
Un comentator american pe care il știu mare admirator al festivalului de pe Croazetă, își începea una dintre primele corespondențe cu o mărturisire ex-abrupto: "Îmi pare rău, Cannes, dar Veneția te-a bătut".

Adevărul a mai fost rostit, și nu de azi, de ieri, însă cu jumătate de gură. Evidența lui este mai greu de ocolit acum. Acceptând o relație de bună înțelegere cu Netflix, în fond admițând realitatea platformelor în viața contemporană, Mostra del cinema și-a asigurat prezența în această ediție, chiar în competiția principală, a câtorva creații importante, semnate de cineaști întâmpinați întotdeauna cu maxim interes.

Una dintre ele a fost chiar filmul din deschidere, The Power of the Dog, cu care Jane Campion revenea în fața publicului după o absență de doisprezece ani. Așteptată inițial la Cannes, a trecut laguna, ca să spunem așa, pentru a fi la mare onoare. Cineasta neozeelandeză a folosit prilejul de a fi la festival și pentru a a-și exprima opiniile sale de apărătoare a cauzelor feminismului: "Cred că femeile din cinema sunt la înălțime. O femeie câștiga anul trecut aici, la Veneția și, apoi, Oscarul, este vorba despre Chloé Zhao.

Statisticile nu țin, deocamdată, cu noi, știm cu toții că nu sunt, încă, destule voci feminine în profesia noastră, dar se vede, totuși, o schimbare. Cred că femeile au, astăzi, mai mult curaj și susținere chiar din partea bărbaților care își dau seama de inegalități. Dați șanse femeilor și nimic nu le va putea opri". Nu degeaba autoarea își definește propriul film selecționat în competiție drept "o poveste despre machismul toxic", parametrii în care și-a încadrat ecranizarea romanului The Power of the Dog, după romanul lui Tomas Savage din 1967.

Kristen Stewart în rolul Dianei

Relațiile dintre doi frați, proprietari ai unui ranch din Montana anilor 20, este tulburată de decizia unuia dntre ei dintre ei (George /Jesse Plemons), de a-și aduce acasă noua nevastă, o tânără văduvă (Rose / Kirsten Dunst). Viața ei va deveni imposibilă, dată peste cap de cumnatul mai puternic decât toți, tenebrosul Phil (Benedict Cumberbatch). Ziariștii nu au lăsat să treacă fără a fi comentată aparenta contradicție dintre feminismul cineastei și filmul de "bărbați" realizat după mai bine de un deceniu.

Se pare că seducția cărții a fost irepresibilă: "Nu am calculat procentele genului, masculin sau feminin, pur și simplu romanul lui Savage a avut un putern impact asupra mea. În ultimul timp mi se întâmplă rar să termin un roman, dar acesta m-a scufundat, de-a dreptul, într-o lume a relațiilor umane răvășitor de profunde. Și astăzi, încă mă urmăresc unele întrebări".

Nici protagonista, Kirsten Dunst, nu a fost ocolită de obsesia personajului Rose, căruia i-a găsit cheia adecvată: "O femeie din 1925, o epocă în care era greu să ai încredere în tine, să găsești drumul cel bun, să nu te lași copleșită de sentimentul rușinii...Savage a povestit cu inteligență lacrimile lui Rose și asta m-a ajutat". Fascinația unei cărți a fost și punctul de pornire al unui alt film semnat de o femeie-cineast, The Lost Daughter, de Maggie Gyllenhaal, după La figlia oscura al Elenei Ferrante, prozatoarea italiană binecunoscută cititorilor români. "Am citit scrierile napoletane ale Elenei Ferrante cu mulți ani în urmă - mărturisește ea - și multă vreme m-am gândit: Dumnezeule, femeia asta este atât de complicată, totuși pricep ceea ce simte.

Regizorul chilian Palo Larrain și protagonista  Kristen Stewart la conferința de presă

Cred că vorbește despre anumite secrete ale experienței feminine. Totul mi se părea periculos, dar și atât de atrăgător, de aceea am decis să fac filmul. Am comunicat cu autoarea doar prin scrisori, a înțeles și a acceptat, cu condiția ca eu, nu altcineva, să-și asume regia. A citit scenariul, m-a susținut și mi-a trimis câteva rânduri foarte frumoase." Debutul ca autoare în lung metrajul de ficțiune al actriței și producătoarei Maggie Gyllenhaal (sora actorului Jake Gyllenhaal) marchează și o nouă, strălucită performanță interpretativă a Oliviei Colman, protagonista unei istorii în care recunoaștem temele dragi scriitoarei italiene, raporturile dintre femei, lupta lor pentru a-și crea un spațiu propriu, maternitatea, frustrările nemărturisite.

Amintesc că acum trei ani actrița britanică pleca de la Veneția cu Cupa Volpi pentru rolul din filmul Favorita, al lui Yorgos Lanthimos. Mai mult ca sigur, din seria portretelor feminine care vor lăsa urme în istoria acestei ediții nu va lipsi cel care se ascunde în spatele banalului Spencer. Alegând acest titlu pentru un film despre Diana, Prințesă de Wales, cineastul chilian Pablo Larrain a dorit să sublinieze adevărata identitate de care prințesa inimilor nu s-a despărțit, de fapt, mental, nu s-a despărțit niciodată: Diana Spencer.

Asemenea celeilalte pelicule dedicate unei femei celebre a secolului trecut, Jackie (Jackeline Kennedy), nici aceasta nu este, propriu zis, un biopic. Larrain narează, și de data acesta, doar parcursul a trei zile din viața eroinei, cele ale tradiționalelor Sărbărori de Crăciun de la Sandringham. "Atât Diana cât și Kackie Kennedy și-au construit propria identitate ca indivizi, nu neapărat legată de bărbații lor. Spencer este povestea unei principese care nu a dorit să devină regină - declara cineastul. Dacă vreți, este contrariul basmului.

Întotdeauna m-a impresionat horărârea Dianei, tocmai pentru că nu-mi puteam imagina prețul pe care l-a plătit. Acesta este și nodul filmului. Am vrut să explorez acel parcurs interior de-a lungul căruia, printre dubii și determinare, Diana a ales în cele din urmr libertatea, pentru ea și fiii săi. Ne-a lăsat, prin asta, și un patrimoniu, al onestității umane".

Deși nu a mizat mult pe asemănarea fizică, Kristen Stewart, protagonista, ca și în cazul unui alt personaj din viața reală interpretat, vedeta Noului val, Jean Seberg (Seberg, de Benedict Andrews, lansat în 2019 tot aici), impune prin justețea înțelegerii unei esențe : "Eu pot să fac greșeli, Dianei nu-i era îngăduit. Ea trebuia să întruchipeze un ideal, să mențină unită o națiune".

-----------------------------------------------------------------------------------------

Veneția dovedește că astăzi nu se mai poate trăi ca într-o bulă, oricât de pline și de agitate ar fi zilele unui mare. festival. Realitatea își spune cuvântul. Mostra del cinema a ținut să-și exprime solidaritatea cu artiștii afgani, cu femeile-cineast afgane. Două dintre ele, Sahraa Karimi și Sahra Mani, care au reușit să fugă, au lansat un apel disperat comunității internaționale, în cadrul unui simpozion găzduit sâmbătă: "Ceea ce se întâmpă este o rușine. Vă rugăm, nu ne uitați".  

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?