Data publicării: 07.09.2016 16:28

Veneția 2016. Unde fugim din prezent?

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Actorii din Piuma au venit la conferința de presa cu o rățușca de plastic. În foto, debutanta Blu Yoshimi di Martino

În mulții ani de festivaluri am văzut și am auzit multe. Știu, cred, cum arată o sală căreia îi simți vibrația în timp ce filmul curge pe ecran, cunosc gradele de măsurare a intensității aplauzelor, susurul nemulțumirilor, fluierăturile, dar până acum încă nu mi-a fost dat să aud, la sfârșitul unei proiecții, strigându-se cu voce tare: "Vergogna, vergogna!" (Rușine, ușine) Era, fără nicun dubiu, glasul unui italian, cumplit de dezamăgit de pelicula țării sale, Piuma (Fulgul), realizat de un concetățean cu nume englez, Roan Johnson.

S-a discutat mult, în aceste zile, la Veneția, despre ce anume înseamnă un film de festival. Se pare că mai sus amintitul chiar nu era, oricât a dorit directorul Barbera, așa cum am mai scris, să împace publicul cu elita, selecționând titluri din categoria ușoară, dacă tot vorbim despre un....Fulg, și altele din țarcul îngust a ceea ce se cheamă, astăzi, arthouse, iar înainte filme de artă.

Piuma este, pur și simplu, o comedioară mediocră cu doi adolescenți care se trezesc că vor fi părinți, spre disperarea mamelor, dar, mai ales, a taților. Se pare că la proiecțiile destinate publicului au fost aplauze. Comentatorii țării gazdă presupun că spectatorii obișnuiți se recunosc în aceste imagini: "Nu are rost să ascundem realitate, acesta este Italia noastră, imatură." Dar și "acesta este cinematograful nostru", s-ar putea adăuga, iar Alberto Barbera nu și-a ascuns de la început propria dezamăgire, când a fost pus în încurcătură de oferta producției naționale. A fost nevoit să treacă de l o extremă la alta, echilbrând balanța, nu fără alte riscuri asumate.

Suki Whitehouse, protagonista și autoarea filmului Bad Batch, Ana Lily Amirpour

Primul film italian din competiție a fost un eseu filosofic, probabil cel mai enigmatic, ermetic, din tot ceea s-a văzut până acum, și se va mai vedea, la Mostra del cinema, Spira mirabilis. Pentru ca toate pronosticurile, dar și prejudecățile să fie date peste cap, criticii dădeau din umeri a nedumerire, iar publicul, de data aceasta, a aplaudat. Cine să mai înțeleagă lumea în care trăim? În orice caz, filmul ar putea răspunde, în felul lui, întrebării din titlu, Unde fugim din prezent? Alberto Barbera, pe care l-am tot citat, anunța înainte de deschiderea acestei ediții că, dacă anul trecut, tema centrală putea fi identificată ca fiind cea a zilei de azi, acum se poate vorbi de un refugiu, dar nu în trecut, ci în viitor sau, dacă ne este mai la îndemână, în visare.

Structurat ca un documentar de montaj, Spira mirabilis, semnat de doi cinești artizanali, cuplul Massimo D 'Anolfi și Martina Parenti, navighează destul de confuz printre simboluri ale elementelor esențiale ale existenței, apa, focul, aerul, toate închizând în ele o părticică de nemurire, eterna aspirație. Ne poartă prin continente, acolo unde trăiesc oameni, artiști sau cercetători capabili să ne convingă de forța creației. Simbolul suprem pare a fi piatra, catedrala, Domul din Milano, a cărui imagine tot revine, ca și textul suprem din scrierile lui Borges. De altfel, spre o și mai mare derută, comentariul citit de naratoare (Marina Vlady) este rupt din Nemuritorul, una dintre povestirile scriitorului argentinian din volumul Alef. Cineaștii milanezi s-au trezit în competiție concurând, nici mai mult, nici mai puțin, cu Terrence Malick, demult așteptat tot cu un eseu filosofic și el, Voyage of Time: Life' s Journey. Mult mai limpede, fascinant, filmul pare un fel de prolog al anteriorului Tree of Life.

[citeste si]

Obsesia prezenței, a rostului nostru în cosmos, pe această planetă, cu violența ei de natură geologică, dar nu numai, cu infinitele procese pe care, uneori, nici microscopul nu le poate desluși. Cosmosul, mai ales unul adus pe ecran printr-o extraordinară fuziune între efectele speciale și fotografia propriu zisă, arată nespus de frumos, de la celula-mamă la arbori, nori, valuri de mare. Frumusețea lui pare greu de înțeles, de undeva, de sus, cineva dictează totul și filmul strecoară un fior mistic născut din comuniunea cu micile lucruri înconjurătoare, pe care tocmai comentariul (rostit de Cate Blanchet) nu îl susține. Nu e bine să luăm la întrebări divinitatea.

Oricât de absconse ar fi cele două documentare-eseu, tot sunt de departe de preferat imaginației macabre a cineastei americane de origine iraniană, Ana Lily Amirpour care, în Bad Batch, ne trimite în deșert, să vedem cum arată un grătar pregătit de canibali. Considerată un Tarantino în fuste, tânăra cineastă (care a tras un ochi și către Mad Max) și-a întrecut maestrul în această feroce (cuvântul cel mai des auzit) apocalitică, postapocaliptică (cum vreți) poveste distopică despre proscrișii din pustietățile texane. Printre ei nimerește și tânăra Arlen, plină de nobile intenții.

Se va salva doar puțin mutilată, fără un braț și un picior, fugind pe scateboard. Amirpour nu este o cineastă fără vocație, se disting și aici, printre orori, cadre memorabile, flexibilitatea trecerii de la alb-negru la color. Ținând seama și de debutul său, A Girl Walks Home Alone at Night, istorie cu vampiri, s-ar zice că ambițioasa tânără vrea să revoluționeze ceea ce se cheamă filmul de gen.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News