Așa cum ne spune și numele, Belmondo, unul dintre marii actori ai cinematografului francez, are rădăcini italiene, dar nu l-amîntâlnit în prea multe pelicule din țara strămoșilor săi. Și nici premiile nu au prea dat năvală peste el, deși a lucrat cu cei mai importanți conaționali, deși a fost un personaj mitic al Noului val francez, de la Godard (La capătul suflării) la Truffaut (Sirena de pe Mississippi), deși a fost actorul -fetiș al lui Melville. Raporturile lui tensionate cu Cannes-ul sunt binecunoscute, a călcat rar pe Croazetă, ca și Delon, de altfel, abia în ultimii ani festivalul făcându-și mea culpa față de amândoi.

Cu cinci ani în urmă, Jean-Paul Belmondo era omagiat, în sfârșit, la Cannes, dar, nu știu de ce, acum, la Veneția, deși sănătatea lui este fragilă, mi s-a părut mai voios, mai dispus să-și uite tristețea. Cinci ani înseamnă mult pentru un om care a suferit un accident vascular ce l-a ținut departe de ceea ce înseamnă viață multă vreme. Sportiv, unul dintre cei mai curajoși, actori (își făcea singur multe dintre celebrele lui cascade) a luptat, nu s-a lăsat înfrânt.

Cadru din filmul Paradise de Andrei Koncealowski

Mulți se întrebau dacă va putea veni să-și ridice Leul. Merge cu dificultate, sprijinit în baston, dar, spre deosebire de sejurul de la Cannes, aici s-a și plimbat puțin, însoțit de colega lui Sophie Marceau, care avea să-i aducă un laudatio ("50 de ani de carieră, 130 de milioane de spectatori"), pe scena onorată de președintele Biennalei, Baratta și de directorul Mostrei, Barbera. "Este o mare cinste pentru mine să primesc acest Leu, a spus Belmondo. Când eram tânăr, m-am dus la Roma, cu gândul să ajung la Cinecitta.

Nu am ajuns, dar acasă mă aștepta o scrisoare de la De Sica. Îmi propunea să joc în Ciociara, cu Sophia Loren. Pe urmă, le-am avut partenere și pe Lollobrigida, și pe Claudia Cardinale. Poate și de asta iubesc cinematograful italian. Cât despre Veneția, am survolat-o agățat de un helicopter. Într-un film, desigur". Mai târziu, avea să-i mărturisească unei ziariste: "Am făcut numai ceea ce mi-a plăcut în meseria mea. Nu am niciun regret. Astăzi iubesc soarele, marea, este rândul altora să-și urmeze drumul. Este tot mai greu să fii fericit în lumea de azi. Prea multă violență, prea multă nedreptate. Pentru a uita războaiele, răul, urâtul, este important să nu uităm să surâdem".

Actrita Judith Chemla, o posibilă candidată la Premiul de interpretare

Și Belmondo, la 83 de ani, are un surâs imposibil de uitat. S-au întețit pronosticurile, mai bine zis presupunerile în privința palmaresului din această seară. Rămân, în top, Jackie și La, La, Land. Se zice că președintele juriulu, Sam Mendes, s-ar putea să privilegieze filmele americane, mai ales că țara sa natală, Anglia, nu a fost prezentă în competiție. Atunci, Tom Ford, cu Nocturnal Animals, ar avea o șansă. Mai este amintit, la capitolul "război", despre care am scris ieri, Paradise al lui Andrei Koncealovski, o imposibilă, sofisticată poveste de dragoste din anii nazismului, cu o extraordinară imagine alb-negru semnată de Alexander Simonov ("Este o rușine că festivalul nu acordă și un premiu directorului de fotografie", scria cineva zilele trecute) .

Dacă juriul va avea inspirația sau diplomația de a fi pe placul directorului Barbera, de a opta pentru un film sud-american, în afara lui Jackie, atunci acesta ar putea fi El Ciudadano Ilustre, al argentinienilor Mariano Cohn și Gaston Duprat, o comedie amară despre iluziâ gloriei. Un scriitor deținător al premului Nobel va constata pe propria piele că în satul lui faima nu face doi bani, dacă deținătorul nu intră în jocul compromisurilor de fiecare zi.

[citeste si]

Protagonistul, Oscar Martinez, pare a fi principalul candidat la Cupa Volpi pentru interpretare masculină, perechea lui fiind Natalie Portman pentru cea feminină. Nu pot trece peste un amănunt: în acest film am auzit ceea ceea ce pentru mine rămâne replica acestei ediții. La un moment dat, scriitorul nobelizat comunică asistentei sale, care îi cunoștea înaltul standing de viață: "Sunt într-un hotel de mierda, mă simt de parcă aș fi într-un film românesc".

Ce cunoscuți suntem ! Cineaștii noștri pot fi mândri. Pentru varianta în care balanța va înclina către clasicism, rămâne frumoasa ecranizare a lui Stéphane Brizé după Une vie, de Maupassaant, de o eleganță și o discreție desăvârșite, fără a fi deloc academică. Pentru varianta șoc, surprize, ar fi filipinezul Lav Diaz cu The Women who Left, cu cele aproape patru ore de proiecție și cu planurile sale lungi.

"S-ar putea să-l fi fascinat pe Sam Mendes, cu condiția să nu fi adormit", scria o ziaristă. În mare dificultate se vor afla, cred, jurații, când va veni vorba despre filmele țării gazdă.

Nu știu cum se vor descurca. Un bob zăbavă și vom afla.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News