Data actualizării: 08.09.2015 08:34
Data publicării: 08.09.2015 08:16

Veneția 2015. Cronica unui Leu anunțat:Francofonia, de Alexandr Sokurov

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Nu mai sunt multe zile până ce Leii venețieni vor pleca fiecare pe unde la va fi dat, dar despre unul, de Aur, se vorbește, chiar înainte de începerea competiției, cum că i s-ar cunoște viitorul stăpân: Alexandr Sokurov, pentru Francofonia / Muzeul Luvru sub ocupație.

Nu este un film ușor de asimilat, „geniul siberian", cum i se spune autorului, are voluptatea eclectismului, trece furtunos prin istorie și artă, îndurerat de neputința omului de a se opune răului. La Veneția s-a petrecut, acum, un fenomen mai rar întâlnit în lumea festivalurilor, când este vorba de un film așa numit dificil: criticii și publicul au fost pe aceeași baricadă. Am trecut de jumătatea competiției și Francofonia conduce la bursa notelor atât opțiunile profesioniștilor, cât și ale spectatorilor.

Citește și: Veneția 2015. Domnule Redmayne, pregătiți-vă pentru Cupa Volpi

Amintesc că grosul ziariștilor din sălile de proiecții este cel al colegilor italieni, pe cât de patrioți, uneori, pe atât de iuți la mânie, agitați și slobozi în gest și la vorbă, chiar dacă au în față un conațional. Daă nu le place ceva, fluieră cu sârg, ba mai și dau calificative pe loc, în gura mare: „ incompetente". Vom mai vorbi despre asta. Sokurov, deținător, deja, al unui Leu de aur în 2011 pentru insolitul său Faust, s-a și plasat, de la bun început, în plină și dramatică actualitate. Cine îi vede filmul nu poate să nu se gândească la tragedia arheologului Khaled Assad, ucis de militanții Isis, pentru că a apărat comorile de la Palmira.

Indignat, cineastul declara ziariștilor: „Moartea sa, distrugerea siturilor arheologice sunt acte bestiale, barbarie curată. Sub ochii noștri pier monumente care au rezistat secolelor. Iar noi rămânem neputincioși, nu putem interveni". Perceperea filmului său Francofonia ca un strigăt de durere și deznădejde al unui artist îndrăgostit în mod special de pictură (vezi Arca rusească despre Ermitaj, construit dintr-un singur plan-secvență), arhitectura sa barocă, dar nu savantîncâlcită, explică înflăcărarea unei săli, chiar de gală.

Alexandr Sokurov

Apelul adresat lui Tolstoi, Cehov, evocați în imaginile de pe patul de moarte, transmise posterității, sună puțin patetic, „Treziți-vă, a început secolul XX", dar cineastul a ales, deliberat, să nu se teamă de nimic. Documente, fotografii, imagini de arhivă, dar și ficționalizări, puneri în scenă, totul se varsă în albia unui fluviu narativ susținut și de comentariul din of al autorului. Apare, în interpretaea unui actor, personajul căruia i se datorează salvarea Luvrului în anii Ocupției, profesorul Jacque Jaujard, omul care a știut să negocieze cu contele Franz Wolff-Metternich, el însuși specialist în arta renană, însărcinat de Hitler să ia în stăpânire depozitele muzeului drept pradă.

Imaginea unei mări în furtună revine insistent, simbol al istoriei zguduite de cataclisme, de războaie, de dictaturi și ambiții de cucerire. De câteva ori Napoleon Bonaparte bântuie ca o fantomă grijulie cu posteritatea sa, arătând cu degetul de fiecare dată când se află în fața unuia dintre tablourile al căror erou este: „C'est moi!". Riscă să o întâlnească pe Marianne cu boneta ei frigiană, repetând ca pe o mantră națională „Libertate, Egalitate, Fraternitate". Ecranul rămâne în final ca o cortină cenușie, de nimic tulburată, fără niciun postgeneric, fără muzică, ceea ce a făcut ca cele 15 minute de aplauze finale să pară un cutremur.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News