Vasile Dâncu a scris un text pe blogul personal după situația din ultimele zile din viața politică din România.

Sociologul Vasile Dâncu spune o poveste pe blogul personal despre ”conducătorii cetății” care, în așteptarea ”dușmanului” au lovit în oamenii din jur întrucât îi suspectau de trădare.

Iată textul integral:

”În așteptarea dușmanilor care erau siguri că urmau să atace cetatea, locuitorii se organizaseră să prevină trădarea. Se știe din toate poveștile eroice că trădarea face parte din joc așa că se organizau tot mai des execuții pentru cei vinovați de mișelească trădare. La început, lumea întorcea capul când treceau prin piețe sau prin fața televizoarelor care transmiteau în direct, apoi deveniseră curioși să le vadă fața odioșilor dușmani din interior, pe urmă deveneau spectatori înfocați, iar după ceva vreme, deveneau chiar dependenți de spectacolul decapitărilor sau cel al balansului condamnaților în spânzurătorile înalte. Niciodată cel ce cerea îndurare nu era crezut și nici compătimit, iar cel ce se punea în genunchi și cerea să fie ascultat despre nevinovăție era scuipat și lovit cu pietre de trecători. Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii cetății, dar, între timp, călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea chiar monedă și medalii cu chipul lor.

Chiar dacă iscoadele trimise înafara zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai importantă activitate în cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii. La început, când cineva anunțase că vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării şi pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, iar spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau apărători, acceptau execuția ca pe o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la ușă, pentru dimineața aceea, între 5 şi 6 când veneau mascații. Magazinele tot mai adaptate vindeau trusouri şi valize proiectate pentru execuții, ca şi trusourile de nuntă sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până să fie condamnați și ei, fotografii şi cameramanii ofereau familiilor minunate albume şi filmulețe de la eveniment.

În sfârșit, când dușmanul a venit (doar aici e ca la Dino Buzatti!) era într-o dimineață de duminică și vântul mișca încet funiile lungi ale clopotelor mute, care altădată, înainte de a fi condamnat clopotarul, chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu. Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Până la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare şi slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni să-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap ...”, a povestit Vasile Dâncu pe blogul personal.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News