Data actualizării: 22.08.2017 20:41
Data publicării: 22.08.2017 20:39

Valentin Naumescu: Vizita lui Macron, în contextul competiției globale SUA-Franța. Interviu

Vizita președintelui Macron în România, la scurtă vreme după ce Klaus Iohannis a fost primit la Casa Albă, ridică și întrebarea dacă se poate vorbi despre o competiție între cele două superputeri, una mondială și celaltă europeană. Profesorul Valentin Naumescu, de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj, a analizat pentru DCNews contextul în care se desfășoară vizita președintelui Franței la București.

-Se poate vorbi despre o competiție între SUA și Franța?

-Da și nu. Este și nu este, în același timp, o competiție între SUA și Franța, ultima ca exponentă a nucleului dur european. Putem spune da, în sensul că există o permanentă competiție globală, la nivel de imagine și influență strategică între Marile Puteri, pentru câștigarea unor puteri secundare sau regionale de partea lor. În mod evident, orice mare putere dorește să simtă că este apreciată și bine primită de o țară partener-strategic, de dimensiuni mai mici, care o urmează în deciziile ei politice și îi satisface interesele economice. Nimic neobișnuit până aici, cu condiția ca beneficiile să fie reciproce. România este un stat pro-european, care dorește să facă parte din nucleul central de integrare, dar este și un stat cu o puternică dimensiune pro-americană în politica sa externă și de securitate. Este o potențială competiție și pentru că vizita lui Emmanuel Macron are loc într-un context când au început discuțiile în direcția clarificării conceptului de Europă a Apărării, cu dezbateri sensibile în domeniul achizițiilor militare.

Nu este însă o competiție în ceea ce privește temele europene și regionale. Macron vine pentru a promova interesele economice ale Franței și pentru a găsi parteneri politici în mult discutata reformă a Uniunii, care va începe în toamnă, după alegerile din Germania. Polonia și Ungaria sunt, în mod evident, ostile Bruxellesului și inițiativelor nucleului franco-german, cu destule probleme de încălcare sau chiar sfidare a deciziilor europene, iar România este în acest moment cel mai important stat pro-european din Europa Centrală. Deci, nu este o competiție cu SUA, deocamdată, decât în planul achizițiilor militare, căci resursele pe care le pot aloca statele sunt limitate, orice guvern trebuind la un moment dat să aleagă între o ofertă și alta. Iar aici contează, cred eu, cine oferă garanțiile de securitate.

-Statele Unite par mai populare în România, deși Franța ne-a sprijinit mai mult, în efortul de integrare europeană, și a investit masiv în țara noastră. Cum se explică acest paradox?

-Statele Unite nu doar par, ci au cu siguranță o imagine mult mai bună în România, așa cum indică sondajele de opinie, cel puțin cele pe care le-am văzut eu. Chiar și Germania are o imagine mai bună decât a Franței, ceea ce ar părea un paradox din perspectiva istoriei și afinităților culturale tradiționale. Dar lumea s-a schimbat. Franța a intrat într-un declin prelungit de influență și competitivitate la nivel mondial, și, de vreo două decenii, chiar și la nivel european, unde prima putere a devenit Germania. Oamenii simt acest lucru iar capacitatea unor state de a se impune pe plan internațional se reflectă în opiniile cetățenilor. Dar mai este și altceva. Problema principală este că parteneriatul strategic dintre România și Franța datează, pe hârtie, din 2008, dar în realitate nici nu a început. Ultimii trei președinți francezi (Chirac, Sarkozy și Hollande) nu au tratat România ca pe un partener, ci „de sus”, ca pe un actor periferic. Ni s-a spus chiar și că „România a pierdut o bună ocazie să tacă” (2003). Au fost replici mai dure, demnitari din guvernul de la Paris ne-au numit „stat infractor”, pe problema romilor (2013), iar Franța s-a plasat uneori, explicit sau discret, de partea blocării accesului României în Spațiul Schengen, după 2011. Parisul putea face mult mai mult pentru susținerea României, ca partener strategic. Desigur, trebuie să avem o abordare echilibrată, nici partea română nu și-a făcut temele interne, cu problemele cunoscute din administrație, practicile guvernării, justiție etc. Ne-am dezamăgit reciproc, ca să spunem așa. Avem bineînțeles și câteva exemple fericite, de colaborare reciproc avantajoasă, cum a fost investiția Renault de la Uzinele Dacia, de care au profitat și românii, și francezii. Să sperăm că vor mai fi și altele.

Ca urmare, este mult de lucru în ambele țări pentru un adevărat Parteneriat Strategic, sunt realități politice mult mai dure, dincolo de cuvintele frumoase. Relațiile economice, la nivelul sectorului privat, ca și relațiile culturale, academice etc. merg oarecum de la sine, în timp ce cele politice, de cooperare strategică trebuie construite și susținute, în sensul avantajelor reciproce. Vizita lui Macron, subliniez, chiar la începutul mandatului de președinte, în primul său turneu european, este un moment important și pozitiv, binevenit, care ar putea declanșa schimbarea abordării din ultimii 20 -25 de ani, una de la țară mare, care privește de sus spre o țară mică, fără să-i ofere proiecte majore și fără să arate că o respectă, și abia apoi lansarea efectivă a unui parteneriat strategic cu România. Dacă această schimbare profundă nu se va produce, vom rămâne la un parteneriat strategic pe hârtie, unul cu care să se laude diplomații de ambele părți, anulat însă de lipsa de substanță și de apropiere sinceră în relația dintre cele două state.

-În zona de competiție pe achizițiile de tehnică militară, SUA vin cu oferte mai vechi, Franța însoțește contractele de achiziții cu o componentă semnificativă de offset, cu transfer de tehnologie de ultimă oră și cu producția în țară a unor componente. Care este interesul național al României, cum se va înclina balanța?

-Nu pot comenta partea tehnică, nu am informații suficiente în acest sens. Este clar însă că achizițiile militare au o componentă strategică și politică, dincolo de aspectele de tehnică militară propriu-zisă, iar aceasta poate fi decisivă. Un stat investește în zona care îi aduce cele mai credibile garanții de securitate. Și administrația Trump vizează contracte de vânzare de tehnică militară pentru industria americană, este firesc. Europenii vor, la rândul lor, să își susțină producătorii de tehnologie militară, promovând exporturile. Cine oferă cele mai bune garanții ? Răspunsul e clar: Statele Unite, prin NATO, ne-au furnizat cele mai credibile garanții de securitate din întreaga noastră istorie. Nu mă îndoiesc, însă, că România va respecta legislația europeană. România are interes și în transferul de tehnologie și dezvoltarea producției locale, deci va achiziționa probabil, la un moment dat, tehnică militară și din Franța, țară care posedă cea mai dezvoltată industrie de apărare din Uniunea Europeană.

Sunt așadar de un optimism rezervat, cred că lucrurile ar putea cunoaște unele evoluții pozitive după vizita lui Macron, care își propune să relanseze relațiile franco-române, în plan bilateral dar și în cadrul Uniunii Europene. Nu vor fi schimbări spectaculoase pe termen scurt, dar trebuie început cumva efortul pentru dezvoltarea parteneriatului cu Franța, la adevăratul său potențial. Ce este acum cel mai important este că Franța și Germania pot conta pe România în reforma Uniunii Europene și în adâncirea integrării europene, cu condiția să ne respecte opțiunea simultană de stat pro-atlantist și Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, care este esențial în doctrina de securitate a României.

-Dar, dacă bugetul alocat modernizării Armatei este cheltuit în cea mai mare măsură pentru achiziții din SUA , cum rămâne cu planul unei Europe a Apărării?

-Securitatea Europei nu poate fi concepută fără garanțiile de securitate americane. Păstrarea și întărirea NATO sunt esențiale. Pe de altă parte, așa cum a spus președintele Juncker, Europa Apărării rezultă din dorința (nu se știe exact a cui, în numele cui vorbea) de „autonomizare strategică a Uniunii Europene”, cu alte cuvinte de renunțare la rolul de lider al Statelor Unite, acceptat de facto, în Europa de Vest, după 1945. Am spus-o și cu alte ocazii, există un aspect sensibil care ar putea deveni, în viitor, punctul de tensiune/competiție între Statele Unite (NATO) și Europa Apărării: resursele destinate achizițiilor militare, de către statele membre, și, respectiv, susținerea financiară a propriilor industrii de profil. Nu putem decât spera să nu se ajungă prea repede în acest punct de coliziune a intereselor de cele două părți ale Atlanticului, deși vedem că Franța și Germania au planuri mari în dezvoltarea unor proiecte militare comune, fiind evident că vor avea ulterior și așteptări pe măsură de la statele din UE, să susțină prin achiziții „industria europeană” de apărare. Un eventual Buy European Act în industria de apărare din Uniunea Europeană (fostul președinte Sarkozy pomenea la un moment dat, în campania electorală recentă, ideea unei reglementări în acest sens) ar crea o enormă problemă statelor pro-atlantiste din Uniunea Europeană și sper ca România, din poziția de membru al viitoarei inițiative a Europei Apărării, să poată să tempereze din fașă o asemenea propunere.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News