În 2007, Parlamentul a decis suspendarea președintelui. La referendumul pentru demiterea acestuia au participat 8,1 milioane de alegători. În 2009, președintele a contraatacat, prin referendum, propunând desființarea uneia dintre Camerele Parlamentului și reducerea numărului de parlamentari.

S-au înregistrat circa 9,3 milioane de alegători, prezența masivă fiind justificată de suprapunerea cu alegerile prezidențiale. În 2012, a fost din nou suspendat președintele, iar iar Parlamentul a reușit să aducă la urne 8,3 milioane de alegători, în ciuda boicotului cerut de președinte.

În 2019, președintele atacă majoritatea Parlamentară, printr-un referendum pe care îl îndreaptă împotriva partidelor aflate la guvernare. Caruselul referendumurilor va continua să se învârtâ în gol, neputând să aducă la o schimbare a peisajului politic devastat de războiul între Palate. De altfel, aceste consultări populare nici nu propun adevărate schimbări, ci sunt doar manevre tactice în bătălia pentru Putere, generată de Constituția din 1991.

Lupta între președinte și Parlament/Guvern nu a început odată cu Traian Băsescu și nu se va termina cu Klaus Iohannis. Confruntarea Iliescu-Roman s-a lăsat cu o mineriadă, Emil Constantinescu l-a eliminat printr-o lovitură de palat pe Radu Vasile, au fost tensiuni puternice între Iliescu și Năstase. Nu oamenii care ocupă vremelnic Palatul Victoria și Palatul Cotroceni sunt de vină, ci sistemul "original" din România, cu două centre de putere și decizie aflate în competiție, care antrenează în războiul lor întreaga societate.

Acest conflict șubrezește edificiul democratic al țării, o vulnerabilizează în plan extern și duce la o aberantă risipă de resurse în plan intern.

Trebuie ieșit din ipocrizia, ca să nu spun din minciuna actualei Constituții, care pretinde președintelui să fie deasupra partidelor, dar îl obligă să aibă sprijinul unui partid/al unei coaliții, ca să ajungă în funcție și apoi ca să își păstreze mandatul.

Evident, sunt trei soluții de modificare a Constituției, pentru a închide războiul între palate.

Un președinte care să dețină toată puterea, pe model francez. Lipsa de experiență democratică și amintirea lui Ceaușescu sunt argumente consistente pentru a respinge această variantă. Un parlament/guvern puternic, un președinte cu rol reprezentativ, pe model german. Nu e rău, dar se poate și mai bine: o monarhie constituțională, pe model britanic sau olandez, în care rolul de reprezentare să îl aibă o Casă Regală cu conexiuni puternice în Europa, Japonia, țările Golfului. Modul în care Casa Regală a reprezentat țara pe parcursul efortului pentru integrare în NATO și UE, multitudinea de angajamente internaționale pe care le are an de an și mai ales ținuta acestora sunt argumente în favoarea soluției monarhice.

Regele Mihai ne-a lăsat o instituție funcțională, bine ancorată în realitățile din țară și beneficiind de respect în plan international. Putem încheia un episod dureros impus de istorie, cu dictaturi și tranziții fără proiect, la fel cum Spania a închis episodul războiului civil, odată cu instalarea regelui Juan Carlos.

Propaganda care vrea să țină permanent societatea în conflict o să susțină că e imposibil să depășești obstacolul introdus în Constituție pentru apărarea lui Iliescu. Aiureli. A făcut-o, deja Ion Iliescu, în al doilea mandat, prin reconcilierea cu Casa Regală. Rămâne doar să votăm la două referendumuri successive. Și care este problema: nu avem și două tururi la prezidențiale?

Referendumul pentru monarhie este singura cale prin care putem schimba sistemul actual. Evident, pot fi și alte consultări populare, solicitate de cetățeni, la care mă voi duce sau nu, în funcție de temă, interes etc. Personal, voi ignora de acum referendumurile initiate de Parlament sau de președinte, pentru că nu vreau să mă fiu voluntar în războiul dintre Palate. Singurul referendum la care mai particip cu siguranță este cel în două etape, pentru monarhie.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News