Judita Zidar, Bojan Emeršič, Matej Zemljič, Tines Špik, Marko Mandić, Ajda Smrekar, Mirjam Korbar Žlajpah, Gregor Gruden, Jernej Šugman and Vojko Zidar. Foto: Peter Uhan

Am descoperit surprins această ţară, Slovenia, minusculă cât un cap de bold, anul trecut lucrând la Maribor, fosta capitală europeană a culturii, asemeni Sibiului cu care, de altfel, seamănă. Gabor Tompa şi Carmencita Brojboiu m-au asociat proiectului de a pune în scenă Livada de vişini pe care unii au văzut-o recent la Bucureşti unde a fost invitată la  Festivalul organizat de Marinela Tepuş la Teatrul Nottara. Slovenia m-a sedus ca expresie a "centrului" european, nu doar topografic, la mijloc de drum între Vest şi Est, ci şi politic sau cultural vorbind. Ea a fost prima care s-a desprins de federaţia iugoslavă, graţie  unui  fel de premoniţie vizionară şi astfel a evitat ravagiile războiului care, puţin timp mai târziu, va nărui această construcţie postbelică realizată de Tito şi pe care noi, la Bucureşti, în anii 70, o invidiam. La începutul noului secol din Iugoslavia n-a rămas decât un câmp de ruine, azi progresiv restaurat, în timp ce Slovenia, autonomă, şi-a urmat paşnic destinul. Aici recunosc rămăşiţe din trecut şi întrezăresc petece de speranţă. Iluzia  acestei duble condiţii e posibilă, nu o contest, dar eu o asum şi cultiv. Şi de aceea îmi place să o regăsesc. Ca acum, la început de an, când am revenit pentru a vedea Război şi pace la Ljubljana, pus în scenă de Silviu Purcărete însoţit de colaboratorii săi constanţi, Dragoş Buhagiar pentru scenografie şi Vasile Şirli pentru muzică. Ei constitue un trio constant, solid şi lipsit de fricţiuni: o încredere reciprocă îi animă. 

Gregor Gruden, Mirjam Korbar Žlajpah, Bojan Emeršič, Jette Ostan Vejrup, Judita Zidar, Matej Zemljič, Aljaž Jovanović, Eva Jesenovec, Matej Puc, Ajda Smrekar, Pia Zemljič, Miranda Trnjanin, Jure Henigman și Jernej Šugm

Ljubljana, capitala Sloveniei, sub zăpadă şi soare, îmi confirmă legenda personală construită în jurul acestei insule europene, azi protejată, încercuită de munţi şi traversată de ape, oraş de iarnă şi totodată estival, oraş unde farmecul provinciei îşi exercită atracţia fără ca să-l percepem ca "provincial". Întâi asist la o reprezentaţie cu Merlin de Tankred Dorst, într-o sală de teatru ce pare a fi un mic salon adaptat capitalei slovene, odată habsburgice, spectacol ce reînvie o piesă reputată din anii 70, ale cărei teme "medievale" azi s-au banalizat, dar pe care o putem privi detaşat din perspectiva timpurilor trecute. Apoi discut îndelung cu Eva Krasevec, tânăra colaboratoare a teatrului, ce a studiat la Berlin şi pregăteşte o lucrare de master despre "forţa subversivă" a comediei - mă regăsesc în spiritul ei, dar totodată îmi amintesc de dificultăţile timpurilor pe care le-am trăit eu şi prietenii mei, pe care ea le ignoră. Dar, totodată, îmi doresc ca previziunile sumbre ale anului 2017 să nu-i perturbe programul de viaţă. Mai târziu discut cu Igor Samobor, directorul teatrului, şi descopăr că l-am văzut jucând la Cluj, din păcate doar în ultima scenă din Faust, prezent la festivalul Interferenţe. Devii repede intim cu un artist a cărui prestaţie ai apreciat-o: între parteneri se instalează un climat de stimă reciprocă pe fond de narcisism satisfăcut. Acest Faust a încheiat tragic cariera lui Victor Pandur, regizor reputat, care privindu-şi spectacolul în turneu la Bogota a murmurat: "E atât de frumos că acum pot să mor". 

Gregor Gruden, Nina Valič, Petra Govc, Janez Škof și Matej Puc

Aflu că Război şi pace se dă într-o enormă sală vecină, Cankarev Dom, arhitectura a anilor 60, plasată sub semnul orgoliului agresiv ce reuneşte betonul şi metalul, sacrificând vechea memorie a teatrelor occidentale din piatră şi lemn. O sală fără vocaţie precisă, căci fie sală de concerte, simfonice sau electronice, dar şi sală devenită simbolică pentru că aici s-a reunit adunarea parlamentarilor care, precipitat, au decis desprinderea Sloveniei de Iugoslavia. E oare loc convenabil şi pentru teatru, practică azi minoritară, mă întreb? Mă îndoiesc. Dubiu persistent. Dar, profitând de amploarea foaierelor şi în numele unei binevenite iniţiative pedagogice, se pune la dispoziţia publicului o mică Expoziţie consacrată lui Tolstoi. Vasile Şirli mi-o recomandă şi îi ascult sfatul. Mă opresc în faţa a două fotografii: în prima, din 1862, îl descoperim pe Leon Tolstoi îmbrăcat după moda occidentală, privind fără rezervă ochiul camerei - ar fi putut fi un Turgheniev care se va instala în Franţa! În cea secundă, din 1868, artistul poartă cămaşa de ţăran rus de care nu se va mai despărţi şi privirea i se desprinde de dialogul cu aparatul de fotografiat pentru a se replia interior: în şase ani, Tolstoi şi-a găsit drumul ce-l va continua apoi patru decenii. Când gongul sună, mă surprinde în faţa unui manuscris tolstoian, plin de corecturi, pe care le atestă tăieturile drastice, dar şi de concluzii memorabile căci e ultima pagina din Ana Karenina. Astfel se conclude o pasiune tragică. 

Jan Zupančič, Miranda Trnjanin, Bojan Emeršič, Mirjam Korbar Žlajpah, Jette Ostan Vejrup, Ajda Smrekar, Jure Henigman, Petra Govc, Nina Valič, Matej Puc, Marko Mandić, Boris Ostan, Eva Jesenovec, Tines Špik, Pia Zemljič

Intrând în sală pentru a urmări epopeea napoleoniană nu pot să abandonez sentimentul de nelinişte suscitat de Putin gata să angajeze conflicte, să nu respecte frontiere, să reconstituie marea Rusie, pe scurt să incendieze lumea din nou! De aceea la acest început de an nu-mi doresc, mie, prietenilor, lumii decât... pace! Romanul lui Tolstoi răspunde agitaţiilor actuale şi prognozelor care îl preced! E oare azi  "pacea" la sfârşit de drum gata să ouă calamitatea "războiului"? Silviu Purcărete nu vrea să le disocieze, convins că ele coexistă, dar că echilibrul se poate perturba şi priorităţile modifica, pe scurt, că din "pace" se poate naşte "războiul"! Aceasta convingere traversează spectacolul! 

Nina Valič, Pia Zemljič, Vojko Zidar, Bojan Emeršič, Viktorija Bencik Emeršič și Eva Jesenovec. Foto Peter Uhan

Pe scena vastă se detaşează o imensă masă cu tacâmuri la care se vor instala personajele producând un splendid efect coral, acela al plăcerii de a fi împreună, de a se consacra comunităţii cotidiene, de a se uita pe sine într-un ansamblu! E şi acesta unul din beneficiile păcii! Ciclic, acest banchet sfârşeşte şi reîncepe ca un protocol social nicicum superficial: Purcărete îl respectă şi îl cultivă. Printre personajele romanului, ale căror indentităţi se vor degaja progresiv, se inserează un "travesti" - bărbat/femeie - care serveşte de extrovertit maestru de ceremonii. El se distrează fără reţinere şi antrenează grupul în dansuri febrile, mişcări savant controlate, dezlănţuiri lipsite de orice trivialitate. Aceasta lume dezinvoltă îşi consumă viaţa cu o delectare extremă, ignorând parcă trecerea timpului marcată pe ciclorama din fundal, unde se proiectează imaginea unei păduri, emblemă a Rusiei, ce înregistrează metamorfozele luminii de la noapte la zi, de la primăvară la iarnă... petrecerea implică o uitare a duratei al cărei curs ineluctabil, noi, din sală, îl sesizăm şi percepem! 

Gregor Gruden, Bojan Emeršič, Jure Henigman, Pia Zemljič, Sebastian Cavazza, Matej Puc, Blaž Dolenc, Marko Mandić, Tines Špik, Jette Ostan Vejrup și Janez Škof

În spectacol, lumea aceasta se manifestă obstinat, acompaniată de muzică, o muzică ce pare a-i fi consubstanţială, o muzică ce alternează cântece şi melodii amintind identitatea omului rus, mereu gata să se exprime prin muzică, să comunice graţie ei şi astfel să se reconcilieze cu viaţa. Muzica şi vodca! Alcoolul e aici înlocuit, conform contaminării occidentale a aristocraţiei ruse, de şampania care ţâşneşte cu o exaltare festivă a chefului şi totodată secret erotică a sexului. De câte ori în spectacol spuma ce explodează nu e şi evocare a spermei ce conclude dezlănţurile pasionate. Purcărete cultivă subtil acest dublu registru!

Janez Škof. Foto Peter Uhan

Un element esenţial pentru Purcărete intervine aici: expunerea unui tablou oficial plasat cu susul în jos. El rămâne acolo, îndelung încrustat, ca o citare shakespeariană a "lumii inverse ". Nu-mi puteam dezlipi ochii de el, căci îmi apărea ca o expresie ironică a acestui regizor sceptic care e Silviu Purcărete. În toate el caută contrariul, căci totul e invers! Aceasta-i e deviza. 

Jure Henigman, Gregor Gruden, Vojko Zidar, Petra Govc, Ajda Smrekar, Sebastian Cavazza, Bojan Emeršič, Viktorija Bencik Emeršič, Blaž Dolenc, Jette Ostan Vejrup, Eva Jesenovec, Marko Mandić, Matej Zemljič, Jernej Šugman

Purcărete nu se lasă dominat de dimensiunea corală iniţial afirmată şi, pentru a povesti romanul, episoadele private, relaţiile individuale, el procedează la o fragmentare a scenei imense, plasând ici şi colo dulapuri din care ies sau în care dispar personajele ca într-un spectacol iluzionist ale cărui surprize nu încetează să distreze şi să bucure sala. Astfel se impune o lume de joc şi bună dispoziţie, o lume pe care războiul o va tulbura fără a o aneantiza. 

Viktorija Bencik Emeršič, Matej Zemljič, Bojan Emeršič, Nina Valič, Jernej Šugman, Matej Puc, Aljaž Jovanović, Jure Henigman, Tines Špik, Blaž Dolenc, Ajda Smrekar si Mirjam Korbar Žlajpah. Foto Peter Uhan

Muzica lui Vasile Şirli acompaniază aceste apariţii imprevizibile, le asigură înlănţuirea şi susţine liric poezia. Astfel dimensiunii "istorice" asumate şi respectate de costume i se alătură o alta, ludică, evocând atât divertismentul occidental, cât şi folclorul rus, care va exulta într-o dezlănţuire finală. Rusia îşi afirmă apartenenţa la Europa şi  prezervă resursele originare, rurale ale unei alte culturi, vitale şi necontrolate. Alături de dansuri subtile, un urs - metaforă a Rusiei? - şi lătrături sălbatice de câini perturbă echilibrul bine temperat al petrecerilor. Nimic nu e pur aici. 

Scenă din spectacol. Foto: Peter Uhan

În teatru, în artă, mă simt atras de apariţii stranii, nebănuite şi imprevizibile. Ele se constituie în enigme lansate în direcţia sălii, a spectatorului care sunt şi care se confruntă cu ele, căci le asemăn unor metafore ce-şi aşteaptă dezlegarea propusă de mine, pentru mine. Sunt singur şi singur caut dezlegarea, o propun şi avansez. Ca aici, unde, de trei ori, lumina incandescentă a unui bec imens, ce aminteşte becurile actuale din teatrele moderne - Wilson l-a utilizat adesea! - ne orbeşte şi fracturează derularea reprezentaţiei. Ce e el? De unde vine el? E o evocare a "cometei" despre care se vorbeşte sau o intruziune brutală a "fantasticului" în concreta lume tolstoiană?  Lumina ce sfâşie certitudinile istoriei şi suscită incertitudinile individuale? Iată întrebarea...

Vojko Zidar, Blaž Dolenc, Matej Zemljič, Jure Henigman, Marko Mandić, Matej Puc și Mirjam Korbar Žlajpah. Foto: Peter Uhan

În partea a doua, istoria povestită se află sub controlul lui Tolstoi însuşi, plasat la marginea platoului în costumul cunoscut şi expus în expoziţia ce îi e conscrată. Dublu scenic a scriitorului mitic. Emoţionanta asimilare între geniul retras la Iasnaia Poliana examinat în foaierul teatrului şi apariţia sa pe platou pentru a expune, a interveni, a accelera evenimentele. În acelaşi timp, se detaşează trei imense manechine ce desemnează adversarii în prezenţă, Napoleon contra căruia, câteva minute mai înainte, nobilii ruşi aruncau bucăţi de pâine şi, agresiv, îi desfigurau imaginea pictată, Kutuzov, generalul de geniu, şi ţarul Alexandru. Deasupra acestei lumi furnicând de dispute şi personaje minore se impun liderii majori ai conflictului asemeni unor sperietori fantomatice. Şi totodată, din nou, intervine poezia stranie a unui element enigmatic, interogativ, un glob imens - globul pământesc? - ce coboară şi se ridică indicând astfel extensia războiului şi consecinţele sale planetare. Aceasta îmi e ipoteza pe fond de temeri actuale: globul poate fi deformat, sacrificat... de nerecunoscut! 

Matej Puc, Jure Henigman, Viktorija Bencik Emeršič, Sebastian Cavazza, Jernej Šugman, Jana Zupančič și Blaž Dolenc. Foto: Peter Uhan

Acum, din când în când, se aud de departe tunurile războiului ca un ecou ce progresiv se apropie. Ansamblul coral iniţial se reconstituie, dar pentru a apare într-o lumină cenuşie, fantomală, fără strălucirea de altădată... războiul l-a rănit şi i-a retras dezlănţuirea festivă.  Masa odinioară abundentă se înclină lăsând să cadă ultimele accesorii ale sărbătorilor de odinioară. Războiul afectează drastic acest univers asediat. Şi spectacolul o va confirma printr-o soluţie plastică excepţională, nu "directă", ci "oblică", deoarece Purcărete respectă indispensabila nevoie de concret a teatrului: el nu expune oameni răniţi, mutilaţi, ci doar cearşafuri însângerate, ce se succed, unele după altele, teatralizare a suferinţelor umane produse de acest război pe care Kutuzov, fizic neputincios, îl va câştiga întins, rămânând alungit într-o sanie. El a avut geniul "oriental" care consista în a nu te opune adversarului, ci a te servi de forţa lui şi apoi, la momentul oportun, a interveni fulgerător. Aceasta-i cheia succesului de la Berezina. Lovitura fatală! 

Tolstoi în 1862

În partea întâi, fulgi disparaţi, ici şi colo, se constituiau, conform unui vocabular cunoscut de la Strehler la Pintilie, în imagine discretă a fericirii comunitare pe fond de "iarnă poetică", în schimb, în partea a doua, ei cad abundent în valuri, evocând pe de o parte iarna rusă care va explica, parţial, înfrângerea lui Napoleon, şi pe de alta, indiferenţa naturii la zbaterile spasmodice ale războiului. Oamenii mor, împăraţii dispar şi fulgii, indiferenţi, îşi continuă zborul. Ninge... în timp ce pe circulara din fundal pădurile au dispărut făcând loc norilor. Concretul se derealizează! La ceasul încercării supreme, fiecare îşi înalţă privirea spre cer, mistic sau laic, dar cer! 

Tolstoi în 1868

La capătul acestei expediţii devastatoare, viaţa se reconstituie şi spectacolul o desemnează într-un mod ironic. Personajele revin şi îşi reîmbracă costumele de la început, cu grijă şi respect, în timp ce fiecare cuplu apare însoţit de păpuşi care desemnează copiii născuţi la capăt de război. Sunt mulţi ca şi cum conflagraţia ar fi fost propice fecundării şi multiplicării. Ceea ce la început apărea ca adunare corală de tineri exaltaţi sfârşeşte acum în comunitate familială de adulţi resemnaţi. Lumea îşi regăseşte cursul şi asigură continuitatea! 

Călimara lui Tolstoi

Război şi pace - un spectacol ce restituie tragedia războiului la înălţimea omului. 

Anna Karenina, ultima pagină

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News