„Este din nou 1991 și, acum ca și atunci, factorii de decizie și analiștii occidentali sunt îngroziți să se confrunte cu cele două mari întrebări „ce-ar fi dacă” ridicate de războiul calamit al președintelui rus Vladimir Putin cu Ucraina: „ce se întâmplă dacă Federația Rusă calcă pe urmele Uniunii Sovietice și este pe punctul de a se prăbuși? Ce se întâmplă dacă, încă o dată, procesul este condus de factori interni și nu putem face nimic în privința asta?”

Colapsul sovietic a fost atât o surpriză, cât și o supărare pentru mare parte din Occident. Puțini lideri guvernamentali se așteptau ca o superputere să dispară peste noapte; și mai puțini au salutat perspectiva cu entuziasm. Infamul discurs al președintelui George H. W. Bush, „Chicken Kiev”, în care i-a avertizat pe ucraineni să nu urmeze și ei cursul „naționalismului sinucigaș” și, prin urmare, să riște să submineze statul sovietic, a devenit emblematic pentru temerile occidentale privind sovietic. Discursul a fost, de asemenea, o mărturie a credinței că politica occidentală ar putea preveni un astfel de rezultat.

O incapacitate similară de a imagina inimaginabilul apare astăzi evidență. Ian Bremmer de la Eurasia Group caracterizează această incapacitate de a gândi dincolo de Rusia: „S-au dus vremurile în care obiectivele de război ale Rusiei constau doar în „de-nazificarea și demilitarizarea” Ucrainei. Au trecut și zilele în care guvernele SUA și cele aliate și-au limitat implicarea pentru a ajuta Ucraina să-și apere suveranitatea și integritatea teritorială”, scrie el. „… Rezultatul este un nou Război Rece între Rusia și adversarii săi – unul care promite să fie mai puțin global decât omologul său din secolul al XX-lea, dar și mai puțin stabil și previzibil.” În ciuda tuturor schimbărilor portentoase pe care le prevede Bremmer, prăbușirea Rusiei ca stat nu este una dintre ele.

Și totuși, este perfect posibil, chiar probabil. Și cu cât Occidentul începe să se gândească mai devreme la cum va arăta un colaps rusesc, cu atât mai bine - nu pentru că putem face multe pentru a-l opri, ci pentru că va avea consecințe zdrobitoare pentru lume.

Putin crede că orice probleme apar, acestea trebuie să fie opera forțelor străine. Liderii sovietici au avut opinii similare. De fapt, slăbiciunile statelor lor au fost produse ale sistemelor lor politice și economice disfuncționale și ale greșelilor politice pe care liderii le-au făcut.

Totalitarismul sovietic și planificarea centrală au fost bune în mobilizarea oamenilor și a resurselor pentru mega-proiecte precum industrializarea, colectivizarea și războiul (în timp ce au ucis milioane de oameni în acest proces), dar au eșuat lamentabil ca sisteme de guvernare în societățile moderne. Perestroika lui Mihail Gorbaciov a fost un efort conștient de a remedia sistemul sovietic care funcționează defectuos - și nu de a-l scăpa de influențele nefaste occidentale. Dimpotrivă, Gorbaciov a înțeles că deschiderea URSS către lume o poate salva. Uniunea Sovietică s-a prăbușit pentru că Gorbaciov a emasculat Partidul Comunist, distrugând astfel cheia guvernării totalitare și permițând, dar și obligând republicile non-ruse să caute salvarea dintr-un sistem decrepit prin independență.

Rusia fascistă a lui Putin nu este mai puțin disfuncțională. Hiper-centralizarea puterii în mâinile unui lider posibil irațional cu iluzii de grandoare este o rețetă pentru decăderea instituțională, în timp ce birocrații încearcă să supraviețuiască prin construirea unui imperiu. Putin și un mic grup de prieteni au fost cei care au decis să invadeze Ucraina, condamnând astfel mii de soldați ruși la o moarte timpurie și expunând eforturile Rusiei de a construi o armată puternică ca fiind ficționale. Corupția prosperă în astfel de circumstanțe, în timp ce capacitatea de a urma politici imaginative de reformă economică și politică se atrofiază sub greutatea unei birocrații disfuncționale și corupte.

Dacă Federația Rusă se destramă, aceasta se va datora tensiunilor și slăbiciunilor inerente sistemului, incapacității lui Putin de a-i menține părțile împreună, în timp ce elitele sale sunt fericite, iar societatea ignoră impactul catastrofal al deciziei sale idioate de a invada Ucraina cu un armată care nu era pregătită pentru o asemenea aventură. Asistența militară și economică occidentală acordată Ucrainei a întărit Ucraina și și-a îmbunătățit efortul de război, dar procesele de dezintegrare care afectează în prezent Rusia ar avea loc chiar dacă asistența occidentală ar fi fost minimă.

Acum, la fel ca în 1991, provinciile Federației Ruse și republicile autonome non-ruse vor fi forțate să se descurce singure, când sunt martorii faptului că sistemul politic și economic rusesc se prăbușesc în jurul lor. A existat deja o „paradă a suveranității” în disfuncționalii ani 1990; va mai fi una în anii 2020. Federația Rusă s-ar putea metamorfoza în 10 sau mai multe state, dintre care doar unul ar fi cunoscut drept Rusia. Asta ar schimba fata Eurasiei pentru totdeauna.

Oprirea acestui proces probabil nu va fi posibilă. Dacă mâine Occidentul ar abandona toate sancțiunile, dezintegrarea ar fi încetinită, dar nu ar fi oprită. Într-adevăr, încetinirea acesteia ar putea fi mai rău decât lăsarea acesteia să-și urmeze cursul. Cu cât dezintegrarea este mai lungă, cu atât costul vieților este mai mare. Tot ce poate și trebuie să facă Occidentul este să se pregătească pentru un rezultat probabil: dispariția Rusiei așa cum o cunoaștem noi.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News