Am învățat mult. Foarte mult. Am învățat nopțile și, de multe ori, nu pentru un 10, deși ultima mea notă, din sistemul de învățământ, a fost 10.

Am citit sute de pagini din cărți de psihologie, le-am învățat, am fost la olimpiade de psihologie până când, la una dintre olimpiade, după ce-mi făcusem creierul bucățele mici, mărunte cu `n` informații, am uitat tot. Știam atât de mult, dar nu am putut scrie nimic. Mintea mea era o foaie albă. Și acolo m-am blocat. Nu m-au mai interesat rezultatele, pentru că tot ce știam, din punct de vedere psihologic, despre ”voință” în acea zi a dispărut, la propriu din mintea mea. 

Am tocat latina ca să dau diferență în liceu, pentru a schimba profilul. Alesesem un profil care nu mi se potrivea și am decis, singură, la 15 ani, că trebuie să acționez. Profesoara de latină, o doamnă la superlativ, era fascinată de cât de bine cunoșteam latina. Am învățat-o de frică. Nu înțelegeam informații de bază din informatică și mi-am dat seama - destul de repede - că dacă aș fi continuat pe acel drum nu aș fi avut niciun viitor în domeniu. Deși mulți te împingeau atunci de la spate spunând că acela e drumul bun în viață - informatica - ce ar fi putut fi bun într-un eșec conștientizat? 

Am învățat mult singură și sunt absolut sigură că dacă astăzi aș fi la o catedră, aș fi o profesoară mai bună decât 90% din foștii mei profesori. Când mă uit în urmă, văd foarte puține fețe de profesori preocupați de educația elevilor.

Și sunt sigură că astăzi nu s-a schimbat nimic. Știți de ce? Așa-numitul caz Brăila s-a întâmplat, anul acesta, într-un liceu din București. Știu, din informații 100% sigure, un liceu din București unde profesoara de matematică le-a spus, mai multor elevi, că, dacă se înscriu la examenul de Bacalaureat, îi lasă corigenți. Ca să nu tragă liceul în jos! Și mesajul a venit de la profesoara care i-a format, care i-a învățat în anii de liceu. Atât s-a putut, atât a putut un profesor să facă pentru elevii lui. Sunt absolut convinsă că nu e singura. Nu sunt empatică cu o astfel de profesoară, cu un astfel de om, nu am de ce să fiu. Își scapă pielea distrugând viețile unor copii. Unii atât pot. 

Așa cum probabil era ușor de intuit, opinia nu e despre mine, ci despre empatie, începând cu Bogdan. Așa cum Doinița, colega mea, l-a descris, era un tânăr ambițios, cu suflet frumos și bun, un băiat zâmbitor care a iubit viața... până când nu a mai putut s-o facă. Mereu am spus că-ți trebuie multă forță în viață să faci pasul decisiv, multă forță psihică. Presupun că nu e deloc ușor să iei o decizie finală, mai ales când nu ești singur pe lume, când ai oameni care te iubesc și pe care-i iubești. Dar se întâmplă, în această viață, ca, fără explicații, să nu-ți mai vezi viitorul. Și, de multe ori, se întâmplă asta în momente fericite. O să vă dau două exemple: o cunoștință s-a sinucis după ce ultima operație, dintr-un șir lung, a fost reușită. Trebuia să fie fericită, își iubea familia, dar cum pot explica eu un asemenea gest? Nu pot, pentru că depresia este ascunsă de zâmbet. Nimeni nu s-ar fi gândit la un asemenea deznodământ și, totuși, s-a întâmplat. Al doilea exemplu sunt eu. Când am rămas însărcinată (o sarcină dorită), am intrat în depresie, dar am avut puterea să conștientizez de ce și susținerea soțului meu care m-a înțeles și m-a ajutat să depășesc rapid acea perioadă scurtă din viața mea. În ciuda schimbărilor care mi-au fost impuse de riscuri, nimic bun nu avea să-mi aducă depresia - evident, dar s-a întâmplat. Nu e ceva ce-ți bate la ușă înainte să intre. Intră și te dă pe tine afară! 

Prin urmare, nu știu dacă Bogdan era fericit sau trist, dacă alegerea sa a venit din cauză că a simțit că, în ziua în care colegii lui dădeau Bacalaureatul, viața lui a fost distrusă definitiv. Nu știu dacă nu a mai văzut vreo ușă deschisă, nu știu dacă a fost picătura care a umplut un suflet deja afectat, dar știu că, indiferent de motiv, a fost un copil, un fiu, un frate despre care au rămas în urmă doar cuvinte frumoase. Și mai știu că o notă - mică, mare - nu ar trebui să ne definească nicicum. Astăzi, nu mai contează notele lui Bogdan, pentru că astăzi sufletul lui pleacă și mama lui, sora lui nu-l mai pot strânge în brațe, nu mai pot vorbi cu el, nu mai pot nimic. 

Astăzi, noi, ca oameni, nu ar trebui să mai fim atât de putrezi sufletește și să respectăm durerea unei familii. 

Uitându-mă în urmă, aș fi vrut să învăț mai puțin, selectiv, aș fi vrut să nu fiu definită de o notă din sistem, aș fi vrut să nu stau cu teamă, pentru că, uitându-mă în urmă, simt că, în sistemul de învățământ, am fost doar una din turmă. Îi pasă cuiva de notele mele din școala generală, de notele mele din liceu? Astăzi, nu mai știu latina și nici prea multe din ce am învățat atunci din psihologie, anii îi uit mereu - deși am iubit istoria, geografia am învățat-o mai mult călătorind, din Google Maps (deși profesoara de geografie din școala generală s-a supărat pe mine că am ales să dau capacitatea la istorie), gramatica limbii române o știam la nivel de 7 când am ieșit din liceu, deși n-am avut medie sub 9.

Aș putea să mai scriu mult și când mă uit la ce am scris până acum, constat că e doar introducerea. Vreau doar să vă mai spun doar atât: copiii care astăzi reușesc în sistemul de învățământ sunt cei de care părinții lor mai au puțin timp să se ocupe. Părinții, nu profesorii. Profesorii sunt aceiași și pentru elevul de 3, și pentru cel de 10, așa că arogarea meritelor - din experiență proprie, vă spun - e mult depășită. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News