UE a căzut la testul american
Autor: Dr. Adrian Severin | Publicat pe: 24 iun, 16:43
WhatsApp
S-a observat, și pe bună dreptate, că din întâlnirea Biden-Putin de la Geneva, marele câștigător ar fi fost Xi Jinping, adică tocmai absentul de la discuții. Așa cum era de așteptat, SUA nu a putut oferi Rusiei un premiu suficient de tentant pentru a renunța la parteneriatul său strategic cu China. Cel puțin nu pe termen scurt. A existat însă și un alt absent la summitul genevez, care, de astă dată este marele perdant: UE.

UE: ALIATUL CU PICIOARE DE LUT

La întrunirea G7 (grupul statelor cele mai narcisiste din lume) și-au făcut apariția, fără ca cineva să se fi obosit a explica prin ce artificiu și cu ce statut, Președintele Consiliului European, Charles Michel, și Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Mesajul să fi fost, oare, acela că, dacă ponderea celor șapte în economia mondială a scăzut dramatic, devenind minoritară, UE ar putea schimba situația reînclinând balanța în favoarea lor? Cu alte cuvinte, liderii UE să le fi spus celorlalți ceva de genul: „fără noi nu mai contați”?

Adevărul este că cel care nu mai contează este UE. Iar Președintele Biden și delegația americană trebuie să își fi dat seama de asta, inclusiv din teribilismul cu care li s-a spus că Europa nu mai vrea să mărșăluiască în pasul Americii.

Deși pentru un moment păruse că solidaritatea europeană va vaccina statele membre împotriva virusului corporatist american, vinovat de izbucnirea crizei economico-financiare din 2008, ceea ce a făcut Islanda să contemple posibilitatea intrării în UE, curând s-a putut vedea că regele este gol. „Copilul” care a strigat lumii acest adevăr, pe care toți îl vedeau dar nimeni nu avea curajul să îl afirme, a fost Grecia.

Filmul lui Costa Gavras, „Adulții din cameră” descrie perfect modalitatea de lucru a protagoniștilor UE și explică felul în care aceste minți înguste și pofte mari distrug proiectul fondat de Schuman, Monnet, Adennauer, de Gasperi, Spinelli, servit ulterior cu strălucire de Jacques Delors, căruia în anii 1990 a dorit să i se alăture și România. Anterior momentului istoric prezentat în film, se consumase drama premierului George Papanderu, obligat să demisioneze pentru crima de a încerca să supună unui referendum ineptul plan de austeritate impus de Bruxelles. (Întreaga istorie am aflat-o în timp real chiar din gura lui.)  

G Ad:

Și culmea, cel care, mai mult decât oricine altcineva, distrusese orice șansă pentru sindicalizarea datoriilor suverane spre a putea obține credite mai ieftine în vederea rambursării lor, cel care a respins lansarea eurobondurilor, cel care a refuzat reducerea deficitelor bugetare prin tăierea cheltuielilor militare, insistând, în schimb, pentru micșorarea celor sociale (ceea ce și-a arătat mai târziu consecințele în incapacitatea de a administra eficient criza Covid 19), cel care a promovat ca terapie anti-criză austeritatea, în locul stimulului economic, a fost chiar principalul beneficiar al federalizării Europei, Germania. De atunci, economia europeană, respectiv economiile statelor membre UE nu și-a, nu și-au mai revenit.

A urmat criza geo-politică din vecinătatea estică a UE. Lansat cu mare pompă, Parteneriatul estic s-a dovedit a fi un eșec. Împinsă către revoluții național-populiste (adică ghidate de idealuri fix opuse celor care au inspirat nașterea UE) colorate în culori vesele, Ucraina a ajuns la previzibila ei dezmembrare, creând, la frontiera orientală a uniunii, nu un spațiu de libertate, securitate, justiție și prosperitate, așa cum o doream, ci unul devastat de război civil, arbitrariu, exclusivism, neofascism și haos administrativ. Că SUA și Rusia și-au adus și ele contribuția pentru a se ajunge aici, nu mai contează. În Ucraina, UE și-a dovedit pe deplin neputința de a-și înțelege identitatea culturală și geopolitică, precum și de a-și concepe și promova o politică externă care să ofere securitate națională și internațională membrilor săi.

Iar artizanii vest europeni ai dezastrului ucrainean, fac acum un joc la două capete, împingând statele estice ale UE, dar și SUA, la declanșarea unui nou Război Rece cu Rusia, în timp ce ei, sub acoperirea unor sancțiuni de fațadă, fac afaceri profitabile și vor să împartă Europa cu Moscova.

Nici în vecinătatea sudică lucrurile nu au stat mai bine. UE este la fel de vinovată ca SUA, dacă nu chiar mai vinovată, pentru amorsarea coșmarului geostrategic din Mediterana și din întreaga lume arabo-musulmană, cu frivolitate triumfalistă numit „primăvara arabă”. Statele membre ale UE plătesc și vor mai plăti pentru multă vreme prețul acestor politici eronate, susceptibile de a pune în discuție și securitatea și prosperitatea uniunii.

A venit apoi criza culturală a migrației și capitularea în fața asaltului sărăciei, pe care UE se mândrise mereu, inclusiv în calitate de prim donator pentru dezvoltare a lumii, că știe să o combată ca nimeni altcineva; asalt purtat cu „arma de distrugere în masă” având focoase demografice. În acest context, confuzia UE cu privire la identitatea sa culturală, ca și tacticile necinstite în relația cu Turcia, și-au spus pe deplin cuvântul. În loc să răspundă printr-un ansamblu de politici menite a combate cauzele migrației în țările de origine, a integra culturile alogene în matricea culturală europeană și a face din Turcia releu european în comunicarea cu islamului politic și ordonarea acestuia, UE a preferat decadența dogmatismului cultural globalist predicând așa zise valori împotriva naturii, valori care nu au fost și nu vor fi niciodată ale națiunilor europene.

Totul s-a terminat cu pandemia Covid 19 când în locul solidarității a fost preferată, tot sub umbrelă globalistă, desocializarea atât intra cât și transnațională. De parcă, incapabilă să rezolve problemele europenilor, ca uniune de state și de cetățeni, UE și-a propus să distrugă țesutul social și cultural național și european, pentru ca apoi să adune indivizii rezultați, fără identitate și fără rădăcini, într-o nouă uniune a fricii, care, de teama unui agent patogen primitiv, să accepte ca inevitabil tot ceea ce până atunci era perceput ca inimaginabil sau măcar inacceptabil – renunțarea la libertățile individuale.

Cât despre programul de reabilitare post-pandemie, deja aruncat în aer de Curtea Constituțională a Germaniei, acesta este o altă înșelătorie majoră căci nu numai că el se bazează mai mult pe împrumuturi decât pe donații, care, oricum, vor merge cu toate înapoi la profitorii occidentali ai UE, după preceptul biblic potrivit căruia cui are i se va da, iar celui care nu are i se va lua și ceea ce are, dar, pentru maximă siguranță (sic!), a fost legat de respectarea „valorilor europene” (care?) și statului de drept, evaluată de eurocrații bruxellezi după criterii în permanentă schimbare, potrivit cu interesele stăpânilor lor. Pe altarul acestui plan va fi sacrificată definitiv coeziunea europeană.

Bomboana pe colivă o reprezintă demagogia așa zisei Conferințe privind viitorul Europei (2021) – întrunire fără nici o țintă și nici un proiect, menită, chipurile, să facă auzit „glasul cetățenilor”; de parcă parlamentarii europeni și naționali nu de cetățeni au fost aleși și nu pentru aceștia vorbesc. Iar dacă ei nu mai sunt de încredere, cum poate fi de încredere o adunare formată cu participarea a câte doi cetățeni pentru fiecare stat membru, desemnați nu se știe cum, lipsiți de orice experiență în domeniul construcției europene și lipsiți de orice mandat?!

Cam această Europă, ca prezumtiv aliat colectiv al Americii, s-a prezentat, plină de ifose, la întâlnirea cu Președintele Biden. Iar dacă ansamblul arată așa, nici componentele sale nu sunt mai dătătoare de speranțe în lupta cu superputerea globală emergentă care este China – singurul rival strategic adevărat al SUA.

UE NU POATE FI UN ALIAT MAI CREDIBIL DECÂT MEMBRII SĂI

Regatul Unit. În mod tradițional, aliatul cel mai de nădejde al SUA dintre membrii UE era Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Acesta a părăsit, însă, Uniunea; pe cale de consecință, și influența americană în interiorul Uniunii scade.

În plus, Brexitul amenință Regatul Unit cu descompunerea, Președintele Biden însuși văzându-se pus în situația de a susține indirect trasarea frontierei acestuia cu UE prin Marea Irlandei, despărțind astfel Irlanda de Nord de Marea Britanie. Liniștea Irlandei pare mai importantă pentru Washington, decât integritatea Regatului Unit, decăzut la nivelul unei puteri de rangul trei, ajunse un muzeu frumos muzeu de istorie populat cu figuri de ceară.

La meciul dintre Anglia și Scoția, desfășurat în cadrul Campionatului European de Fotbal, crainicul stadionului i-a rugat respectuos pe suporterii scoțieni să nu huiduie la intonarea imnului Angliei, „God save the Queen!” („Doamne ocrotește-o pe Regină!”); evident, Regina Regatului Unit. Asta spune totul. Cum să mergi la război cu un asemenea aliat?!

Germania. Revenind, însă, la cei rămași în UE, nu se pot ignora două aspecte legate de Germania.

Primul privește împrejurarea că întreaga sa viziune strategică o așează în tabăra oponenților SUA. Faptul a fost recunoscut de Angela Merkel, cu subiect și predicat în anii trecuți, profitându-se de stilul abrupt și puțin sofisticat al diplomației Președintelui Trump. Că este exprimată în limbaj unilateralist sau multilateralist, pretenția Casei Albe de a fi liderul lumii euro-atlantice (mai mult sau mai puțin liberale și mai mult sau mai puțin democrate) nu găsește porți de deschise nici la Berlin nici la Paris. Venit în Europa, Președintele Biden a putut constata că interesele strategice germane nu se schimbă odată cu schimbarea administrațiilor americane.

În al doilea rând, domnul Biden trebuie să fi înțeles că la finele acestui an conducerea politică a Germaniei va suferi o schimbare apropiată de o revoluție. Angela (Merkel) merge mai departe, probabil către președinția unui consiliu de administrație al unei mari corporații rusești sau ruso-germane, lăsând în urma sa un potop politic. Marile partide care au condus Republica federală după ieșirea din nazism – CDU/CSU, SPD și FDP – vor fi surclasate de partidele radicalismului național-populist de dreapta și de stânga, dar mai ales de dogmatismul globalist al verzilor. Nici unul dintre aceste curente nu este americanofil și sinofob.

Germania nu dorește, desigur, o Europă dominată de China, dar nici un război rece cu China, a cărei piață o atrage enorm, accesul la aceasta fiind de importanță vitală pentru economia sa, dependentă de exporturi și pentru care piețele est-europene pauperizate au devenit insuficiente; iar dacă piața chineză va fi mai disponibilă pe seama plecării americanilor, cu atât mai bine. Transformarea Chinei în „putere europeană”, deocamdată în fază incipientă și, deci, suportabilă, Berlinul va încerca să o echilibreze în parteneriat cu Moscova, dar nu în alianță și sub conducerea SUA, oricâte drepturi ale omului ar avea în genă Președintele Biden.

Nu a apucat bine să fie strâns covorul roșu de la Bruxelles după plecarea acestuia, că Berlinul a și anunțat legitimitatea unui dialog bilateral, direct și distinct cu Moscova, după ce șeful administrației americane a avut unul de acest fel la Geneva. Cu alte cuvinte, Washingtonul nu a vorbit pentru Berlin, iar Berlinul nu are nevoie de Washington pentru a se înțelege cu Moscova, povestea cu sancțiunile și susținerea dizidenților ruși plantați de CIA fiind doar de ochii lumii și pentru înșelarea ... adversarului-aliat (sic!). Iar Moscova, cu siguranță, va încuraja acest limbaj, deși știe, așa cum a arătat-o la Geneva, că pacea se negociază cu adversarul cel mai puternic, iar nu cu cei care aleargă să îți obțină prietenia.

Franța. Cazul Franței macroniste este, însă, și mai interesant. Președintele Macron a spus clar că NATO este o alianță defensivă transatlantică, în timp ce China se află în Pacific. Prin urmare, nu cu membrii europeni ai NATO trebuie să discute SUA despre stăvilirea ascensiunii chineze spre statutul de primă superputere globală. În schimb, europenii ar trebui să își câștige independența strategică față de SUA și să se doteze cu propriile capacități care să facă din UE și o putere militară cu relevanță globală; desigur sub conducerea Franței, astăzi singurul membru dispunând de arma nucleară.

Desigur, nici dl. Macron nu este dispus să lase mâinile libere Chinei, dar nu acționează direct în acest sens. Astfel, după ce seduce Beijingul refuzându-l pe Biden, își trimite la înaintare prepușii într-o acțiune diversionistă spre a băga bățul francez prin gardul chinez și astfel ne trezim că, după ce ultimele evenimente organizate de China în cadrul formatului 17+1 au fost sabotate de România, Bucureștiul organizează printr-un ong purtând impresionantul nume de „Expert forum”, o conferință în comun cu Taiwanul, privind rolul acestuia în dezvoltarea economică și întărirea democrației din regiunea centrală și estică a UE. Finanțat, potrivit propriilor declarații, printre alții, de Ambasada SUA la București, Comisia europeană și Fundația pentru o societate deschisă („fundație pre fundație scarpină”, ca să îl parafrazăm pe Cantemir), acest forum sugerează prin însuși numele său și întărește prin prezentarea sa publică faptul că, vezi Doamne, nu face politică, ci oferă expertiză, desigur realizând saltul de la socialismul științific la globalismul științific; politica științifică, în opoziție cu cea democratică, fiind marota tuturor ideologiilor de tip totalitar.

Interesant este că principalii participanți europeni la conferința cu Taiwanul, printre care și destui români, se legitimează ca militanți ai partidului european „Renew Europe” („Reînnoirea Europei”) bricolat de însuși domnul Emmanuel Macron și având în fruntea grupului său politic din Parlamentul European pe nimeni altul decât pe Dacian Cioloș, „plusul” din partidul curentului antinațional USR-Plus. Prin urmare, Franța Președintelui Macron este, în mod direct, de partea Republicii Populare Chineze în războiul cu SUA, dar partidul european al Președintelui Macron este, prin interpuși (în special români), de partea Republicii China în războiul cu Republica Populară Chineză; încălcând astfel linia clasică a recunoașterii unei singure Chine, însușită, fără îndoială, și de politica oficială americană.

Cât se poate baza administrația Biden pe un asemenea aliat? Mai ales după ce va fi aflat de rezultatele ale alegerilor locale din Franța, catastrofale nu numai pentru Președintele Macron, ci și pentru democrația franceză, întrucât marchează eșecul partidelor politice, ca jucători esențiali ai democrației, de a mai aduna națiunea în fața urnelor. Or, cei care lipsesc la urne sunt și vor fi pe stradă; acolo unde opiniile nu se exprimă în secțiile de votare, ci pe baricade. Se profilează astfel un viitor Președinte al Franței produs de miile de generali și ofițeri (inclusiv din serviciile de informații) care s-au dezis de decadența neo-liberalismului macronist, a dogmei corectitudinii culturale și a relativizării paroxistice a bunului simț; generali și ofițeri reprezentând „factorul intern” francez, nu mai pro-american, dar înrudit cu generalii și ofițerii americani reprezentanți ai Americii profunde și apărători ai „visului american” care au criticat cu aceeași vehemență orientarea politică actuală a Casei Albe și a susținătorilor ei.  

Polonia și Ungaria. Liberalismul actualei administrații americane, îi creează probleme Președintelui Biden și în relațiile cu mai micile democrații iliberale, altminteri americanofile, din estul UE, ai cărei campioni sunt Polonia și Ungaria. Această divergență ideologică prefigurează riscul unei divergențe politice care să plaseze ceea ce fostul secretar al apărării Donald Rumsfeld numea „Noua Europă” pe o poziție la fel de jenantă sau cel puțin de inutilă pentru Washington, ca și cea a „Vechii Europe”.

Turcia. În fine, întâlnirea cu Președintele Erdogan, cea mai ocultată dintre toate cele avute de Președintele Biden în turneul său de recunoaștere european, cu siguranță nu i-a adus acestuia mai mult confort. Din ceea ce știm și putem deduce, Turcia a făcut clar că nu va renunța la tehnologia militară furnizată de Rusia și nici la pretențiile sale din Mediterana, „patria albastră”, care au adus-o în coliziune cu alți membrii NATO. Tot ce a putut obține Joe Biden în mod rezonabil, este o relație bilaterală constructivă în afara NATO cu Ankara, aceasta fiind gata să se insereze util în strategia americană din Orientul Mijlociu și Asia centrală, devenită periferică după ocuparea centrului de către spațiul indo-pacific.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Dacă Președintele Biden și colaboratorii săi au ținut ca ultima sa întâlnire din periplul european să aibă loc cu Președintele Putin, a fost nu numai pentru că a socotit-o a fi cea mai importantă, ci și pentru că a dorit ca în prealabil să afle pe ce aliați contează și cât poate conta pe ei.

După ce a aflat, cu certitudine a înțeles că singura șansă pentru promovarea intereselor americane în lume este să ajungă la un modus (con)vivendi cu Rusia. Abia după aceea va putea aborda dialogul cu rivalul strategic de prim rang, China.

Fi-va acest dialog, așa cum s-a spus, finala campionatului geo-strategic 2021, după ce meciul Putin-Biden de la Geneva a fost semifinala? Nu cred. Finala se joacă între Putin și Xi. De rezultatul acestei partide, va depinde locul în clasamentul mondial pe care îl va ocupa Biden după întâlnirea cu Xi.

În pregătirea acesteia, ceea ce partenerii strategici europeni ai SUA ar trebui să facă, este să preia rolul acelui sclav care șoptea în urechea împăraților romani, în timp ce își sărbătoreau triumful în războaiele cu barbarii, formula „ai grijă să nu cazi!”. De astă dată, formula adaptată situației ar fi: „ai grijă că ai căzut!” Și vorba fostul ministru român al apărării, foarte pro-americanul Ioan Mircea Pașcu: „Un singur lucru este mai periculos decât lipsa puterii, și anume convingerea că o ai când nu o mai ai.”

SUA depășește Rusia, din punct de vedere economic și China, din punct de vedere militar. Ea nu are, însă, nici o șansă în fața unei antante ruso-chineze, cu atât mai mult cu cât aceasta este capabilă să atragă aliați, pe când SUA are un deficit de aliați de încredere. (Nici România nu este un asemenea aliat, liderii săi fiind prea servili pentru a fi și loiali, fapt care a produs și o fractură periculoasă între ei și popor.)

Dacă Rusia are capacitatea de a juca mai eficient astăzi este pentru că nu insistă să se comporte ca și cum ar fi tot URSS, la finele celui de al doilea Război Mondial. Președintele Joe Biden ar face un imens bine Americii și lumii dacă și-ar croi un plan de bătaie care să pornească de la recunoașterea faptului că SUA nu mai sunt superputerea mondială din timpul Președinților Truman, Eisenhower, Kennedy, Johnson, Reagan sau Bush Sr., și că pax americana a murit pentru a face locul unei pax asiatica. Abia atunci își va fi găsit resursele pentru a prelua conducerea luptei care să facă noua ordine mondială a include valorile (altminteri și ele în moarte clinică) și interesele americane.

Până atunci, ceea ce se poate spune despre întâlnirea de la Geneva, este că, dacă marele ei câștigător a fost absentul China, Joe Biden nereușind să îl convingă pe Vladimir Putin să renunțe la antanta cu aceasta, marele perdant, tot absent, a fost UE, pe care cei doi interlocutori au decis să o excludă din joc ca fiind irelevantă pentru partida strategică globală. Poate singura înțelegere strategică de la Geneva, chiar dacă nu este scrisă în piatră și poate nici măcar conștientizată de mulți, este aceea că „stabilitatea strategică” la nivel mondial are ca negociatori legitimi exclusiv SUA și Rusia, ceilalți actori fiind invitați la masa discuțiilor pentru a li se da posibilitatea cunoașterii și alinierii la standardele convenite acolo.  

Aceasta nu va opri ascensiunea Chinei, ci va oferi un cadru pentru evoluția acesteia, ceea ce Beijingul poate găsi, pentru moment, foarte convenabil. În schimb, UE i se lasă doar un rol incert de paznic de noapte al Europei, menit a păstra, pe cât posibil, liniște pe senilul continent, câtă vreme SUA și Rusia vor avea de jucat meciuri importante în Pacific.

Desigur, UE ar putea avea un drept de apel. Conferința privind viitorul Europei nu este nici pe departe, însă, forul în care apelul să fie câștigat. Nici birocrația și nici demagogia nu pot salva UE. Cu atât mai puțin hegemonismul puterilor vest-europene.

Acest articol reprezintă o opinie.

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro