DE LA IMPERIUL ȚARIST LA IMPERIUL SOVIETIC

Această revoluție a înlocuit puterea discreționară a țarului cu puterea absolută a sovietelor (de muncitori și soldați), autocrația țaristă cu dictatura proletariatului pentru a face ca imperiul să meargă mai departe; sub o altă formă, cu o altă etichetă, dar cu același conținut și aceleași obiective.

Bolile sistemice al imperiului țarist au condus nu doar la înfrângerea lui catastrofală în lupta cu Puterile Centrale (germanice) din Primul Război Mondial, obligându-l să reculeze teritorial cum nu o mai făcuse vreodată în epoca modernă, ci și la descompunerea sa sub loviturile războiului civil și ale autodeterminării națiunilor europene. Fenomenul din urmă era efectul strategiei națiunilor imperiale vest-europene menite să dezagrege imperiile multinaționale – habsburgic, otoman și țarist – spărgându-le în state-națiune.

În contextul emancipării naționale, respectiv al revendicării dreptului popoarelor (comunități etno-culturale) de a-și avea o organizare politică proprie pe teritoriul pe care membrii lor trăiau, raportat la restul populației, ca majoritari, conducerea bolșevică post-țaristă a conceput recunoașterea formală a dreptului la autodeterminare până la secesiune (teză leninistă), pentru ca, odată separate pe criteriul cultural, formațiunile statale rezultate să se federalizeze pe criteriul unității de clasă și al solidarității intereselor de clasă, recompunând astfel imperiul. „Pentru a ne uni, să ne delimităm precis” – spunea același Vladimir Ilici Lenin. Autodeterminarea era doar alibiul continuității imperiale și preambulul reintegrării imperiale. Reintegrare care s-a făcut și manu militari sau prin procedee complementare menite a slei patosul național (cum a fost exterminarea prin foame de felul „holodomorului”).

Popoarele imperiului rus se puteau „autodetermina” numai pentru a se întoarce prin „liber consimțământ” în... imperiu. Cei care se opuneau acestei reîntoarceri erau, evident, „elementele burgheze reacționare” interesate de statul națiune doar pentru a-i conferi monopolul violenței legitime și a-l abilita astfel să joace rolul „paznicului de noapte” (expresie marxistă) al intereselor lor, circumscrise de rațiunile mișcării capitalului, producătoare de profit. Cei care se opuneau exploatării de clasă și de aceea urmăreau transformarea tuturor membrilor societății în proletari, adică în persoane având ca unică proprietate doar forța de muncă, nu puteau dori altceva decât unirea în suprastructura politică a proletariatului.

Așa se face că, teoretic, Uniunea Sovietică a fost o federație de republici sovietice. Statele-națiune desprinse din Imperiul țarist au reconstituit imperiul întrucât se proletarizaseră și, potrivit ideologiei marxist-leniniste (a se vedea, în special, lucrarea lui Engels privind originea familiei, proprietății private și statului), comunizarea mijloacelor de producție și egalitatea pe planul proprietății lăsau fără semnificație politica națională, locul naționalismului fiind luat de internaționalismul proletar. Popoarele fidele identității lor naționale, precum Polonia sau Finlanda, au rămas în afara URSS, ca state națiune, nu înainte de a purta și câștiga „războaie de secesiune” (chiar dacă, în teorie, secesiunea fusese admisă). (După autodeterminare, Basarabia s-a unit cu țara din care fusese desprinsă.)

DEZMEMBRAREA URSS A URMAT MODELUL DECOLONIZĂRII

Potrivit Constituției sovietice, adică potrivit unei constituții imperiale, republicile sovietice aveau dreptul să se retragă din uniune; ceea ce au și făcut în 1991. Rusia nu s-a opus. Dimpotrivă, a încurajat separarea.

De ce Constituția sovietică o permitea? Pentru că ori nu se credea că plecarea periferiei imperiului de capul ei este posibilă (unite silnic, republicile respective rămâneau federalizate atât timp cât forța centripetă a centrului era mai mare de cât forțele centrifuge ale periferiei), ori se făcuse în așa fel încât prin însăși structura lor multinațională, pe lângă interdependențele economice artificial create, aceste republici să nu poată trăi independent una de alta. Chiar dacă după intrarea în compunerea URSS, republicile sovietice își păstrau o față națională (constituită din simboluri naționale), compunerea și grănițuirea lor în cadrul imperiului nu s-a făcut după criteriul național, ci în baza logicii administrative și geopolitice sovietice.

Cea din urmă impunea chiar distrugerea coeziunii naționale prin deșirarea țesutului cultural, respectiv fragmentarea teritoriilor istorice și a comunităților naționale trăitoare acolo, urmată de combinarea fragmentelor de o manieră care să asigure nevoile centrului imperial referitoare la culegerea rentei imperiale, cât și la controlul economico-social al proceselor desfășurate la nivelul subiectelor pseudo-federației. (Imperiile nu sunt și nu pot fi, cu adevărat, niciodată federale.) Așa a fost creată Republica Socialistă Sovietică Ucraineană.

Pe când Imperiul Țarist se descompunea pentru a renaște sub forma URSS, celălalt mare imperiu european, Imperiul Habsburgic sau Austro-Ungar, cunoștea un proces similar, dar pe cu totul alt criteriu, respectiv pe baza principiului naționalităților. Așa au apărut statele națiune europene Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, sau au a fost desăvârșit procesul formării acestora ca în cazul Regatului României sau al Regatului Sârbilor, Slovenilor și Croaților.

De ce Rusia nu s-a opus segregării în 1991? Întrucât știa că, în fond, separarea nu va rezista și, pe de altă parte, pentru că se aștepta ca în schimbul dezintegrării voluntare a imperiului său să obțină integrarea într-o ordine euro-asiatică de la Lisabona la Vladivostok, eliberată de sub tutela militară americană, devenită inutilă. Mihail Gorbaciov mi-a vorbit despre intenția lui de a transforma URSS într-o federație veritabilă funcționând pe baze democratice, după modelul SUA, care apoi ar fi trebuit să devină parte integrantă a unei entități de tip confederal alcătuind Statele Unite ale Europei.

Citește continuarea articolului pe pagina lui Adrian Severin

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News