Diferenţa dintre parodie şi viaţa reală poate fi, în zilele noastre, destul de greu de remarcat. Dar, iată că nici în istorie lucrurile nu erau prea uşor de elucidat. Cracked.com prezintă un top al parodiilor celebre stârnite de intenţii batjocoritoate sau, pur şi simplu, în spirit de glumă.

Autor: Cerasela Stafie

# 6. Wile E. Coyote si Roadrunner au fost parodii ale celebrilor Tom si Jerry

Desenul animat „de urmărire” este o figură de stil clasică a animaţiei. Faimoasele desene animate Tom si Jerry au atras variaţii infinite. Astfel, Sylvester voia să-l prindă Tweety ca să-l poată mânca, Elmer voia să-i împuşte pe Bugs sau Daffy pentru că era vânător şi Pepe Le Pew voia să o violeze pe Penelope pentru că era francez …şi violator.

În 1949, scriitorul de animaţie Chuck Jones a vrut să aducă o schimbare clasicului gen: un desen animat “de urmărire“, dar dus la extreme absurde. În timp ce clasicii Tom şi Jerry prezentau o bătălie a inteligenţelor, Jones vedea un coiot înfometat alergând după un Roadrunner impertinent şi cu un IQ mai ridicat, gadget-uri ridicole şi un univers cu reguli comic inconsistente.

A fost ridicol, lipsit de sens şi incredibil de violent. Şi publicul l-a iubit. Debutul Coyote / Road Runner a reuşit să schimbe animaţia de urmărire pentru totdeauna. Mai târziu, chiar celebrii Tom şi Jerry au schimbat tactica renunţând la predominanţa farselor şi concentrându-se mai mult pe gadget-uri absurde şi scheme scandaloase.Toate acestea pentru că Jones a făcut o parodie în tipul "Vedeţi cât de proşti sunt?". Animaţia a devenit celebră pe cont propriu, iar creatorul ei pretindea că este dezamăgit de reaua interpretare a oamenilor. Acest lucru părea ironic, având în vedere că, mai târziu, a fost angajat direct pentru Tom şi Jerry- animaţia pe care încercase să o critice. Şi-a păstrat poziţia 4 ani, ajungând la apogeul popularităţii sale.

# 5 Ghicitoarea pisicii lui Schrodinger este, în mod intenţionat, lipsită de sens.

Se ia o pisică şi un izotop radioactiv în descompunere care eliberează cantităţii mortale de radiaţii şi se închid împreună într-o cutie de oţel, izolată fonic şi fără nici un fel de orificiu. Pisica este vie sau moartă?

În conformitate cu legile fizicii cuantice, pisica este atât vie şi moartă, deoarece până când este percepută, ambele scenarii sunt simultan adevărate. Pisica lui Schrodinger este, poate, cel mai faimos experiment gândit din toate timpurile. Teoria cuantică este un lucru ştiut datorită pisicii lui Schrodinger, este o reprezentare tangibilă a ceva care a fost observat la un nivel cuantic şi este renumită pentru este repetată la nesfârşit de copii suficient de inteligenţi încât s-o considere o enigmă.

Erwin Schrodinger nu a încercat să explice ceva sau să creeze o ghicitoare, a încercat, pur şi simplu, să-şi bată joc de o idee absurdă. Încă din textul iniţial reieşea: “Se pot prezenta chiar şi cazuri destul de ridicole. O pisică este închisă intr-o cuţie de oţel ...." Deasemea, situaţia descrisă poate avea loc doar la nivel atomic- dacă pisica este blocată în felul acesta, nu se întâmplă nimic magic-doar moare.

Cu toate absurdităţile lui, acest “experiment mental” a fost luat în serios şi a devenit celebru.  Este şi astăzi activ discutat şi conduce experimente ştiinţifice moderne, unele cu adevărat complicate, fiind şi singurul motiv pentru care numele lui Schrodinger încă este cunoscut.

# 4. Partidul polonez al iubitorilor de bere a început ca o gluma, dar a fost ales.

Anii ’80 nu au fost cei mai fericiţi din istoria Poloniei. Decada a început cu 3 ani de asediu brutal şi a continuat cu încălcări ale drepturilor omului şi cădere economică masivă. La începutul anilor ’90 au fost şi primele alegeri semi-libere, iar cetăţenii s-au dovedit a fii mai puţin decât optimişti privitor la noul guvern, lucru ce era de înţeles.

Janusz Rewinski, un satiric polonez, a realizat că iluzia de revoluţie ar trebui privită la fel de serios ca şi marea lui dragoste pentru alcool. Astfel a luat fiinţă Partidul Polonez Iubitorilor de Bere. Iniţial, ei promovau cosumul de bere în loc de votcă, pentru lupta împotriva alcoolismului.

Alegătorii polonezi, poate şi iritaţi după un deceniu destul de dur, au admirat curajul lui Rewinski privindu-l ca pe o luptă, în memoria lor culturală, cu opresiunile regimului comunist. Aşadar, s-au alăturat într-un număr mare ideii băutului de bere pentru libertate. Potrivit unora, discuţiile politice din cârciumă reflectau "un simbol al libertăţii de asociere şi exprimare,toleranţă intelectuală şi un standard de viaţă mai ridicat." Alte persoane au crezut doar că e amuzant. Dar, indiferent de motiv, partidul-glumă a luat amploare şi tot mai mulţi oameni s-au alăturat banner-ului. La alegerile din 1991, Partidul polonez al iubitorilor de bere a câştigat 16 locuri. În cele din urmă, s-a despărţit în Partidul Marea Bere şi Partidul Mica Bere şi apoi unul dintre ele  a devenit Programul Economic Polonez, ca un adevărat partid politic.

# 3. Un roman de dragoste best-seller fusese destinat către coşul de gunoi al romanelor de dragoste

Sătul de vulgaritate în literatură Mike McGrady, reporter la Newsday, a trimis o invitaţie unor prieteni scriitori în care nota: “ca unul dintre talentele literare cu adevărat remarcabile, sunteţi official invitat să deveniţi co-autorul unui best-seller.Va avea un accent neîncetat pe sex.”

Scopul lui era crearea unei parodii a literaturii sărace care menţinea căptuşite rafturile librăriilor monerne. “24 de oameni au răspuns invitaţiei lui şi au colaborat la scrierea celui mai exploatat, îmbâcsit de sex, respingător roman scris vreodată: Naked Came the Stranger (ro. Străina vine goală).

Să se înţeleagă prin termenul “colaborare” că fiecare a scris câte un capitol neavând nici cea mai vagă idee despre ce scriu ceilalţi. Au avut la bază o schemă cu care fuseseră toţi de accord: o femeie pe nume Gillian Blake  care dorea să se întoarcă la soţul infidel. Deci, în timp ce un tip povestea cum Gillian se distrează cu un doctor pentru avorturi, un altul relata cum femeia reuşea, cu ajutorul super-sânilor hipnotici, să vindece un homosexual de dragostea pentru cocoş. Ce sens are?Cel mai accesibil, fiecare înţelege ce vrea.

Cu toate acestea, lansarea a avut un success neaşteptat. McGrady i-a cerut surorii sale vitrege să se dea drept autoarea fictivă, Penelope Ashe.Aceasta a făcut senzaţie în pielea personajului, pozând ca o uşuratică, îmbrăcată sumar şi pălăvrăgind sintagme lipsite de sens: "Un scriitor trebuie să-şi înfigă suliţa curajului în maşina de scris”.

Şi, chiar dacă nu vă vine a crede, cartea a ajuns pe lista bestseller-urilor din New York Times.

În cele din urmă, privind teancurile de bani, autorii au început să se simtă vinovaţi. Nu a contat nici măcar publicitatea negativă cu privire la farsa ce fusese descoperită, cartea continua să se vândă, poate chiar mai bine după ce se dăduseră în vileag. Cartea a inspirat, apoi, o întreagă serie, iar “romanul în colaborare” a devenit o nouă specie.

# 2. Frank Zappa inventează accidental Valley Girl

Argoul este unul dintre cele mai mari mistere din istoria omenirii. Poate fi urmărit şi înregistrat, dar nimeni nu ştie cu adevărat cum se va răspândi sau de unde începe. Nimeni nu poate prezice ce termeni lipsiţi de sens vor spune copiii unul altuia în viitor. Şi, odată ce vom şti ce se spune, nimeni nu poate spune cu adevarat de ce sau cum a început.

Exceptând un singur caz: argoul valley girl. Asta este modul de exprimare în anii '80 şi cea mai mare parte a anilor '90. Aparent, ăsta a fost în mod substanţial meritul lui Frank Zappa. În 1982, Frank Zappa a înregistrat un cântec nou împreună cu fiica sa adolescenta, Moon Unit, care a improvizat un dialog al acestora în timp ce faceau haz de oamenii de la şcoala ei, pe care nu-i plăcea. Ulterior, argoul a explodat în întreaga ţară. Good Morning America a obţinut un nivel record în jurnalismul de investigaţie şi a reuşit să urmărească mişcarea înapoi la sursa acesteia. Frank nu a avut de comentat despre melodie decât că succesul a fost accidental şi că argoul în sine este o “poluare culturală”.

Impactul cultural a fost atât de mare încât producătorii de film l-au abordat pe Zappa pentru a face un film bazat în întregime pe termeni argou, numit Valley Girl. Acesta a refuzat, dar totuşi filmul s-a realizat şi a avut un success enorm.

# 1. Criticii nu pot identifica poeziile intenţionat falsificate si arta

Înainte de începutul secolului XX poeziile şi arta, în general, erau create cu intenţia de a fi înţelese.Odată cu apariţia modernismului s-a pus mai mult accent pe călătoria cu caracter personal şi pe identitatea creatorului său.

James McAuley şi Harold Stewart, doi poeţi ce se aflau în armata Australiană în timpul celui de al doilea război mondial, când au decis să joace o festă. Au inventat un poet fictiv numit  Ern Malley şi l-au şi “omorât” la o vârstă fragedă. Au adunat 17 poezii pe care le-au pus în cârca falsului  Malley, care erau pure nonsensuri şi citate adunate de pe unde putuseră. Apoi au trimis toată isprava către un jurnal de poezie modernistă, Angry Penguins, deosebit de detestat de cei 2.

Editorul jurnalului, Max Harris, a fost complet uluit. A dedicat lui Ern Malley o întreagă ediţie, chiar dacă în poeme erau cuprinse unele informaţii mai puţin-decât-subtile cu privire la adevărata lor natură : “It is necessary to understand/ That a poet may not exist, that his writing/ Are the incomplete circle and straight drop/Of a question mark” (ro: Este necesar să înţelegem/ Faptul că un poet poate să nu existe, că scrierile sale/ Sunt cerc incomplet şi picături drepte/ Cu un semn de întrebare).

Apoi totul s-a dus de râpă, farsa a fost rapid expusă şi Angry Penguins a fost alungat de afaceri, prin publicitate negativă. Pentru o vreme, se parea ca a farsiştii au dat o lovitură teribilă unei mişcări artistice. “Angry Penguins” a fost desfiinţat, dar în mare parte din motive neelucidate. În schimb, nimeni nu i-a putut scoate din cap lui Max Harris că, indiferent de ce au încercat să facă, cei 2 soldaţi au scris poezi de mare valoare. Şi astăzi, poeziile lui Ern Malley rămân respectate, iar cu privire la farsişti, ironia sorţii, nici una din poeziile lor reale nu a ajuns la fel de populară precum cele false.

Lumea poeziei pretenţioase era prielnică pentru satiră, deşi arta pretenţioasă era coaptă în exces. În 1924, un romancier luptător pe nume Paul Jordan Smith, cum poeţii erau doar vorbărie, se cam săturase de arta contemporană. El era convins că în literatură şi artă, criticul modern era un laş, îi era atât de frică să fie în pas cu generaţia sa, încât ezita la emiterea avizului onest în ceea ce priveşte valoarea de artă. Pentru a dovedi că are dreptate, romancierul s-a apucat de pictat. A creat o serie de picturi, numită "Şapte Păcate Capitale", utilizând perii vechi împrumutate şi pânză scoasă din coşul de gunoi. Apoi a inventat un anume "Pavel Jerdanowitch" şi i-a atribuit o poveste nebunească umplută cu călătorii internaţionale şi încoronată cu o boală. În cele din urmă, a introdus picturile în lumea artei. Şi, din nou, pentru că prostia e extrem de greu de falsificat, picturile lui Smith au devenit célèbre şi vândute pentru sume substanţiale. Chiar şi astăzi, lucruri prosteşti sunt amintite ca piese strălucitoare ale picturii moderne. Iată-le!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News