Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Toamna a sosit cu cărţi impresionante
Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura
“O mie de femei albe. Jurnalul lui May Dott”
“Un roman istoric grandios. Dens, convingător şi emoţionant”, scrie în Kirkus Review.
Iar Rick Bass comenta: “Un roman captivant, excelent scris şi bine povestit”.
Miercuri, 13 septembrie, la ora 19:00, sunteţi invitaţi la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la lansarea romanului O mie de femei albe. Jurnalul lui May Dott de Jim Fergus, recent apărut în colecţia „Raftul Denisei“, în traducerea Iuliei Vladimirov.
La eveniment vor vorbi Ana-Maria Caia, scriitoare şi jurnalist cultural, Raluca Moianu, jurnalist, şi Laura Câlţea, deţinătoarea Blogului unei cititoare de cursa lunga. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu.
Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soţii de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul Preşedintelui Grant, Jim Fergus redă un episod tragic din istoria Americii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. O mie de femei albe a fost foarte bine primit de public, devenind bestseller în SUA, unde s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare. Romanul l-a impus pe Jim Fergus pe plan internaţional, traducerea franceză fiind distinsă în anul 2000 cu Prix du meilleur roman étranger, figurând în lista celor mai vândute cărţi din Franţa pentru 57 de săptămâni şi atingând vânzări de peste 400 000 de exemplare.
„O capodoperă din aceeasi categorie cu romanul Pe aripile vântului”, aprecia Françoise Xenakis
În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace desfăşurate la Fortul Laramie, o importantă capetenie Cheyenne ar fi cerut administraţiei americane să le dăruiască războinicilor săi o mie de femei drept soţii, pentru a-şi asigura astfel supravieţuirea în lumea omului alb. Chiar dacă veridicitatea poveştii rămâne o enigmă, Jim Fergus adoptă ipoteza împlinirii ei, imaginând destinele dramatice ale acestor femei care iau drumul Vestului Sălbatic, pe fundalul luptelor dintre triburile indiene şi al ravagiilor provocate în rândurile lor de către armata americană. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dott, pe care prejudecăţile vremii o forţează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin participarea în cadrul programului „Mirese pentru indieni“. Dincolo de personalitatea complexă a lui May Dott şi de ineditul traiului de zi cu zi al triburilor de amerindieni, impresionează o pleiadă de eroine bine individualizate, care transformă, cu un curaj nemărginit, o stranie expediţie în sălbăticie într-o experienţă continuă de supravieţuire.
Jim Fergus s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi, ulterior, Colorado College, cu o diplomă în literatura engleză. A călătorit mult şi a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor liber profesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri.
Prima lui carte, A Hunter’s Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One thousand White Women: the Journals of May Dodd, apărut în 1998, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. În 1999 publică un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în acelaşi an în franceză şi devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l’Amour.
“Testamentul lui Abraham”
Conspirații teribile, mistere adânci, ritm amețitor. Piesele de puzzle care a alcătuiesc cartea lui Igor Bergler, referințele culturale ascunse în plină vedere – de cele mai multe ori în cheie parodică – și inteligența diabolică a construcției fac din lectura ei o experiență absolut unică.
„Ceea ce s-a pierdut ne-ar putea salva de ceea ce avem deja.“
Un scandal cu prostituate la summitul Americilor de la Cartagena. Un atentat la viața președintelui Statelor Unite. O bibliotecă dispărută de 2 000 de ani. O organizație secretă. Și încă una. O lungă istorie de papi mincinoși. Criminali de război. Un oraș legendar. Agenți cu identități multiple. O bestie numită „El Diablo“. Și toate numele sale. Doar simpla ei apariție te face să încărunțești pe loc. Un asasin plătit care îl știe pe dinafară pe Borges. Zece manuscrise dispărute ce reapar brusc. Și codurile complicate ascunse în ele. Un uriaș și un pitic. Și un festin roman. Un basilisc și un șarpe cu pene. O femeie fatală. Un polițist care nu poate uita niciodată nimic. Un psihiatru care crede că 240 de călugări franciscani îi locuiesc creierul. Un om cu părul portocaliu. O poveste cu sclavi. Și cu președintele lor. Oameni obișnuiți prinși în întâmplări neobișnuite. Un trecut care devine pentru câteva clipe prezent, doar pentru a dispărea din nou pentru totdeauna. Cervantes și Eco și Borges. Și peste toate astea, cărțile. Toate cărțile. Un roman care vă va bântui multă vreme după ce l-ați citit.
„Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, Testamentul lui Abraham este, în opinia mea, o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar. Și nu numai pentru literatura română”, scrie Jean Harris.
„Testamentul lui Abraham este dovada supremă că bibliotecile nu ard niciodată, că fascinantele narațiuni disparate, de la mitologie la Cervantes, de la romanul gotic la neoromantismul lui Stevenson, de la Borges la Eco și de la imaginarul oculto-conspirativ la fervoarea hermeneutică, pentru începători, a lui Dan Brown, se înscriu într-o Mare Narațiune care se sprijină, la rândul ei, pe întreaga memorie a umanității. Parodia și satira, aluzia subversivă și interogația gravă, țesătura epică, de o acuratețe geometrică aproape monstruoasă, imaginarul baroc, frisonul magico-metafizic devin, în mâinile lui Igor Bergler, arme paradoxale: devastatoare și fascinante în același timp. Tensiunea la cote maxime a unei epici insațiabile, din care orice evadare devine imposibilă, îi imprimă cititorului până și ritmul respirației prin fraza alertă, cinematografică.
Sumă a tuturor bibliotecilor, noua Bibliotecă a lui Igor Bergler nu se mai adresează doar memoriei, ci deconstruiește, fecundează și reconstruiește întreaga istorie. Printr-o arhitectură unică și irepetabilă. De vreo 700 de pagini: Testamentul lui Abraham”, consideră Pavel Șușară.
„Nu mi-am imaginat vreodată că un autor străin ar putea avea o cunoaștere atât de în profunzime a celui mai important președinte american din toate timpurile, Abraham Lincoln. Nivelul de documentare pentru această carte i-ar face cinste oricărui profesor de la o mare universitate americană. Iar felul în care această informație e integrată în poveste e de-a dreptul uimitor”, notează Hannibal B. Johnson, istoric, autor al cărții Black Wall Street
Din 1 octombrie, romanul va fi disponibil în format hardcover cu supracopertă în librăriile din toată țara.
“Istoria Basarabiei”
„Istoria Basarabiei este prima sinteza istoriografică românească, referitoare la acest spaţiu. Deşi a fost interzisă în perioada comunistă, această carte rămâne – la o sută de ani de la Unire – la fel de valoroasă şi necesară”, afirmă Virgil Paslariuc.
Volumul semnat de Ion Nistor, un succes fulminant în perioada interbelică, apare acum în prima ediţie integrală, după ediţia princeps din 1923. Textul este integral şi reprodus întocmai, cu ilustraţiile originale.
„Am adunat tot ce am putut găsi cu privire la istoria Basarabiei şi m-am străduit, în mod cinstit, să aduc lumină într-o serie întreagă de chestiuni controversate. [...] Gândul meu a fost să dau în mâna cetitorilor o carte în care să se reoglindească faptele săvârşite de moşii şi strămoşii nostri pe meleagurile basarabene, de la aşezarea lor acolo până în zilele noastre, cu toate necazurile şi suferinţele lor, cu toată munca şi jertfa lor, cu toată nădejdea şi încrederea în izbânda care era să vină, pentru a încununa jertfele şi străduinţele lor milenare”, mărturisea Ion Nistor.
Virgil Paslariuc schiţează un portret moral al istoricului: „Militant pentru drepturile culturale şi naţionale ale românilor bucovineni şi basarabeni, Ion Nistor a avut un merit incontestabil în reîntregirea ţării. Ca istoric, şi-a închinat întreaga activitate cercetării a numeroase probleme cu rezonanţă publică, cu scopul vădit de a oferi argumente temeinic documentate în sprijinul cauzei naţionale, în dezbaterile istorice, culturale şi politice ale vremii sale. În plan politic a avut o carieră marcantă, pe care, de asemenea, a dedicat-o unui singur scop: integrarea accelerată şi necondiţionată a provinciilor alipite în urma Unirii din 1918 în structura centralizată a statului şi încadrarea acestora în sistemul administrativ, cultural şi economic al regatului român. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ce a însemnat pierderea definitivă a celor două provincii de care era atât de ataşat, ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist au fost pentru Nistor momente de grea încercare – astăzi, o mărturie despre drama generaţiei care a făurit România Mare.“
Ediţia de faţă reia editia princeps a Istoriei Basarabiei, apărută în 1923.
Volum inclus în seria „Centenar 2018 – cărţi esenţiale”
“Leul”, povestea unei prietenii neobișnuite dintre o fetiță și un leu
Într-o zi, o fetiţă pe nume Patricia, care trăieşte alături de familia ei într-una dintre rezervaţiile naturale din Kenya, întâlneşte printre gazele, antilope gnu, zebre, rinoceri, bivoli şi elefanţi un pui de leu. Începe să îl îngrijească şi, pe măsură ce trece timpul, leuţul devine prietenul ei cel mai bun. Numai că prietenia lor e pândită de o primejdie nebănuită: viaţa lui King, devenit un leu înfricoşător, care-i înspăimântă până şi pe vitejii masai, e pusă în pericol de un duşman încă şi mai vechi decât zăpezile ce strălucesc în depărtări, pe muntele Kilimanjaro.
Leul, de Joseph Kessel, a apărut în colecţia „Junior” a Editurii Polirom.
Joseph Kessel (1898-1979), scriitor și jurnalist francez, s-a născut în Villa Clara, Entre Ríos, Argentina. Copilăria și-a trăit-o în Orenburg, Rusia, înainte de a se muta în Franța. A studiat la Nisa și apoi la Paris, unde și-a terminat studiile de filologie în 1915. Un an mai tîrziu a intrat în aviație; experiențele din această perioadă le va descrie în romanul L'Équipage (Echipajul; 1923), publicat mai târziu, în 1923. În 1919 se angajează ca reporter și scrie despre numeroase evenimente importante ale vremii, din Irlanda, Israel sau Germania. Din această perioadă vor apărea detalii în romanele Les Captifs (Prizonierii; 1926), Belle de jour (1928; roman ecranizat de Luis Buñuel) sau LʼArmée des ombres (Armata umbrelor; 19463). În 1962 devine membru al Academiei franceze. Primește mai multe distincții importante, printre care aceea de Mare ofițer al Legiunii de onoare, în 1926. Scriitor admirat de contemporanii săi, Kessel publică numeroase romane, dintre care multe ecranizate, de-a lungul unei cariere aventuroase, de soldat, luptător în rezistența franceză, jurnalist și romancier. Moare în 1979, în Avernes, la 81 de ani.
Colecția „Junior” este cel mai recent proiect editorial Polirom și este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
“Ungaria lui Orbán”
Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.Sub aparenţa democraţiei, Viktor Orbán conduce Ungaria cu o mână de fier. Drumul său spre putere nu a fost nici scurt, nici lipsit de obstacole, dar în 2010, cînd Fidesz – organizaţia de tineret independentă pe care a fondat-o în 1988 împreună cu câţiva studenţi, devenită între timp un partid de dreapta conservator – a obţinut victoria în alegerile legislative, Orbán a ajuns în centrul scenei politice. Următorii ani au dovedit în repetate rânduri că noul „om puternic” de la Budapesta nu poate fi oprit din mersul său spre un regim autoritar nici de opoziţia politică, nici de societatea civilă. Între timp însă, statisticile referitoare la economie, politică, instituţii guvernamentale, cercetare şi alte domenii esenţiale arată un declin al Ungariei în comparaţie cu alte state postcomuniste...
“Victoria copleșitoare a Fidesz a însemnat o cotitură în istoria politică a Ungariei. Faptul că, din cauza incapacității lor de a guverna, a implicării în numeroase scandaluri de corupție și a luptelor facționale aproape permanente, socialiștii suferiseră un dezastru este confirmat de toate investigațiile operatorilor de sondaje. O prognoză deosebit de sumbră asupra perspectivelor de viitor ale partidului a rezultat din răspunsurile date de tinerii între 18 și 29 de ani. Numai unul din zece votase pentru MSZP. În același timp, radicalii de dreapta ai partidului Jobbik au putut câștiga 18‑23% din voturile acestei grupe de vârstă.
Rezultatul alegerilor a fost un mesaj fără nicio ambiguitate și plin de consecințe pentru țară: având în vedere preponderența de 80% a mandatelor forțelor dreptei și extremei drepte în Parlament, cu «revoluția sa de succes la urne» (în limba maghiară, sintagma sună mai pregnant: Fülkeforradalom) aclamată de suporteri, Viktor Orbán putea să-și pună acum rapid în practică ideea de a crea un «câmp central de forțe politice» sub masca partidului victorios, Fidesz. În această acaparare a puterii absolute, niciun pericol nu‑l mai putea ameninţa pe Orbán în viitorul apropiat, decât, eventual, din dreapta. Următorii șase ani au dovedit în repetate rânduri că noul om forte al Ungariei nu putea fi împiedicat (și cu atât mai puțin oprit) din mersul său inexorabil spre un regim autoritar nici de opoziția politică, nici de societatea civilă. Cel mai bun cunoscător al noului prim-ministru, biograful său citat deja de atâtea ori, József Debreczeni, a formulat mai devreme decât majoritatea comentatorilor un avertisment cu privire la urmările oportunismului fără scrupule și ale poftei nesățioase de putere și bani a lui Orbán. În epilogul celei de-a doua biografii, extinse, acesta scria: «Deținând majoritatea constituțională, el își poate transforma acum mandatul într-o inexpugnabilă fortăreață a puterii. N-ar trebui să avem nicio îndoială că Orbán va exploata fără inhibiții și complet puterea căzută în mâinile sale”». Schimbările în structura puterii și în structura socială efectuate într-un ritm fulgerător după victoria fulminantă în alegeri au confirmat pe deplin previziunile sumbre ale lui Debreczeni, ironizate de mulți ca fiind alarmist”, scrie Paul Lendvai, autorul volumului.
După „fapta istorică a națiunii maghiare”, cele două treimi din Parlament au aprobat textul unui „Manifest al Cooperării Naționale”, care a fost afișat în toate birourile (protejat cu sticlă, într-o ramă de 50 × 70 cm). Discursurile pompoase ale prim-ministrului și ale acoliților săi, precum și declarațiile onctuoase de la sărbătorile naționale erau menite să facă limpede pentru mase importanța „revoluției de la urne” și să le cucerească entuziasmul pentru noul sistem. Cu o mână de fier au fost măturate din cale toate garanţiile democratice și frânele constituționale instituite în 1989‑1990. Prim‑ministrul Orbán se lăuda în discursul său de încheiere a primei sesiuni a noului Parlament că „centrul său național” a făcut în 56 de zile mai mult decât guvernul social‑liberal în opt ani.
Cel mai aspru critic al său, József Debreczeni, a respins discursul despre „Sistemul de Cooperare Națională” ca pe o „falsificare a istoriei construită numai pe minciuni”. Cele 2,7 milioane de voturi rezultate pe lista Fidesz reprezentau în realitate cu puțin peste jumătate din voturile reale, aproximativ o treime din electorat și un sfert din populație. Deci, spunea el, cu greu putea fi numit Fidesz purtătorul „voinței nedivizate a națiunii maghiare unitare”. Dar, oricât de justificate, aceste clarificări nu pot fi luate literal, tocmai pentru că în 1994 MSZP obținuse și el, cu 31,6% din voturi, o majoritate confortabilă de 54% din mandate. Împreună cu partenerul de coaliție, partidul liberal SZDSZ, cele 49,9% din voturi au fost atunci suficiente pentru 72% din mandate. În confruntarea sa cu tabuurile schimbării de sistem, publicistul János Széky și‑a bazat pe această comparație constatarea că instituțiile create atunci purtau deja în ele germenele abuzului de mai târziu.
„Într-o Uniune Europeană în dezmembrare, Viktor Orbán trăiește probabil cea mai mare creștere de putere din viața sa. Lordul Acton (1834‑1902), istoricul britanic, avertiza: puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Rămîne în continuare fără răspuns întrebarea dacă prim-ministrul mai poate învăța să exercite puterea fără să devină sclavul ei. Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu numai viitorul Ungariei”, scrie Paul Lendvai
Paul Lendvai a părăsit Ungaria natală după revoluţia din 1956 şi s-a stabilit în Austria, unde a scris mai multe cărţi despre istoria ţărilor central- şi est-europene. Între 1982 şi 1987 a fost redactor-şef pentru Europa Centrală şi de Est al postului de televiziune Österreichischer Rundfunk (ORF), iar între 1987 şi 1998, director la Radio Österreich International (RÖI). În prezent este coeditor şi redactor-şef al revistei Europäische Rundschau. De acelaşi autor: Der rote Balkan (1969); Antisemitismus ohne Juden (1972); Die Grenzen des Wandels (1977); Der Medienkrieg (1981); Auf schwarzen Listen. Erlebnisse eines Mitteleuropäers (1996); Mein verspieltes Land. Ungarn im Umbruch (2010); Hungary: Between Democracy and Authoritarianism (2012); Leben eines Grenzgängers (2013).
“Sfârşitul”
Ajuns la vîrsta de cincizeci şi doi de ani şi suspectat de o boală mortală, faimosul fotograf András Szabad se hotărăşte să-şi rememoreze viaţa, pentru a o înţelege mai bine el însuşi.
Maturizat în Ungaria comunistă a lui János Kádár, cu o mamă pe care o adoră, dar care moare devreme, şi un tată fost deţinut politic, András se arată refractar la lumea din jur. Renunţă la şcoală, are o relaţie tensionată cu tatăl său, cu care locuieşte într-un apartament din Budapesta, şi îşi găseşte refugiul în arta fotografică. Face fotografii artistice, mai întâi pe cont propriu, iar apoi ca ucenic al unui fotograf bătrân, care are un atelier pentru poze de legitimaţii.
Inevitabil, pasiunea lui ajunge să se împletească, chiar foarte strâns, cu viaţa erotică. Până şi viitoarea sa carieră internaţională îşi are originea – într-un mod subtil şi imprevizibil – în fotografia făcută într-o seară, pe furiş, unui cuplu ce face dragoste într-un parc public.
Relatând povestea vieţii lui András Szabad, Sfârşituloferă în acelaşi timp o panoramă a vieţii din perioada comunistă, adesea cenuşie şi sordidă, dar şi stranie, absurdă, disperată. Privirea fotografică a protagonistului, detaşată până la limita autismului, reuşeşte să emoţioneze şi să tulbure, iar construcţia impecabilă a naraţiunii dovedeşte încă o dată calităţile de mare prozator european ale lui Attila Bartis.
„Povestea unui fotograf care… Nu, povestea unui bărbat care… Nu, povestea unei iubiri care… Mai bine zis, povestea mai multor iubiri care, împreună… Sau povestea unei ţări care… N-are rost să continuăm. Sfârşitul ne oferă tot ce ne poate oferi un roman: adevăr, sinceritate, atmosferă, poveste. Şi, pe lîngă toate astea, un lucru cu care fanii lui Attila Bartis sunt deja obişnuiţi: o revărsare amplă de afecte, a cărei forţă te copleşeşte şi din care nu poţi evada. Indiferent dacă cititorul consideră că András Szabad e un obsedat sau îl îndrăgeşte, simte, fără doar şi poate, că nu merită să trăiască decât la fel ca el: cu cea mai mare intensitate. Fiindcă el este un adevărat erou principal. Pe care eşti nevoit să-l urmezi”, consideră István Kemény
Attila Bartis s-a născut în 1968 la Târgu Mureş şi a emigrat în Ungaria împreună cu familia în anul 1984. Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi prozatori maghiari contemporani, a debutat în 1995 cu romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008). În 1998 a publicat volumul de nuvele A kéklő pára (Aburul albăstrui), urmat în 2001 de romanul A nyugalom (Tihna, Polirom, 2017), care a inspirat drama Anyám, Kleopátra (2002; Mama mea, Cleopatra), şi de volumul de nuvele A Lázár apokrifek (2005; Apocrifele lui Lazăr). În 2015 îi apare romanul A vége (Sfîrşitul).
De-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase distincţii literare importante, printre care se numără Premiul Tibor Déry (1997), Premiul Sándor Márai (2002), Premiul Attila József (2005), Premiul Szép Ernő (2010), dar şi Ordinul de Merit Marea Cruce a Ungariei în grad de cavaler (2006), oferit de statul maghiar ca recompensă pentru promovarea literaturii maghiare peste hotare. De altfel, Bartis este unul dintre cei mai traduşi scriitori maghiari de azi. Romanul Plimbarea a apărut în 1999 în germană, în 2009 în franceză, în 2016 în spaniolă, iar Tihna a cunoscut mai multe traduceri (în germană, franceză, engleză, suedeză, slovenă, italiană, spaniolă, română etc.), fiind până în prezent cel mai popular roman al său. Prozatorul maghiar este cunoscut şi pentru pasiunea sa pentru arta fotografică, una dintre cele mai cunoscute expoziţii ale lui fiind Moştenirea Engelhard. În 2010 a publicat albumul fotografic A csöndet úgy (Liniştea aşa). În prezent Attila Bartis trăieşte în Budapesta.
„Ruta subterană”
Cea mai bună carte de ficţiune a anului 2016, un adevărat fenomen editorial, The Underground Railroad de Colson Whitehead, va fi publicata în colecţia „Raftul Denisei”.
Apărut anul trecut la editura americană Doubleday, The Underground Railroad, al şaselea roman al scriitorului american Colson Whitehead, este considerat atât de critica internaţională, cât şi de public cea mai bună carte de ficţiune a anului. Mărturie stau prestigioasele distincţii primite în 2016, printre care National Book Award şi Andrew Carnegie Medal for Excellence, încununate în 2017 cu Pulitzer Prize for Fiction şi cu recentul Arthur C. Clarke Award. Romanul se află de asemenea pe lista scurtă la Man Booker Prize 2017.
Cartea a atins primul loc în cele mai importante topuri de carte americane: bestseller New York Times, bestseller The Washington Post, bestseller Barnes&Noble, bestseller Amazon.com – Cartea anului 2016 (Best Book of the Year), bestseller The New York Times Book Review – Cel mai bun roman al anului. Primul loc în topul Publishers Marketplace – Cele mai bune cărţi ale anului 2016, primul loc în Indie Bestseller List şi în toate listele Indie Bestseller regionale. Prestigioasa revista Publishers Weekly, în numărul intitulat Best Books of 2016, i-a dedicat coperta lui Colson Whitehead. Scriitorul american a fost desemnat autorul anului 2016 de publicatia USA Today. Romanul este pe prima poziţie în topurile de vânzări din Belgia şi Olanda, iar Amazon a finalizat negocierile pentru adaptarea cărţii pentru micul ecran, în regia deţinătorului Premiului Oscar 2017 pentru pelicula Moonlight, Barry Jenkins. Romanul a fost publicat sau se află în curs de publicare în peste 40 de ţări.
The Underground Railroad este un magnific tur de forţă care narează aventurile unei tinere sclave de culoare în încercarea disperată de a-şi dobândi libertatea fugind din Sud, înaintea izbucnirii Războiului Civil.
Cora este o tânără sclavă de pe o plantaţie de bumbac din Georgia. Viaţa este un iad pentru toţi sclavii, dar cu atât mai mult pentru Cora, care e marginalizată chiar şi de cei apropiaţi. Atunci când îl întâlneşte pe Caesar, un sclav alfabetizat, recent sosit din Virginia, Cora află despre un misterios tren subteran şi despre o rută clandestină (Underground Railroad) prin care poate scăpa din infern. Împreună, decid să îşi asume riscul şi fug de pe plantaţie. Lucrurile nu merg însă aşa cum au plănuit: Cora ucide un alb care încearcă să o prindă. Cei doi reuşesc să găsească o staţie şi să se îndrepte spre nord, dar sunt în permanenţă urmăriţi şi vânaţi. Drumul spre libertate se află mereu sub semnul precarităţii, iar siguranţa nu poate fi decât temporară. Romanul se dovedeşte uimitor de actual.
Precum protagostinistul Călătoriilor lui Gulliver, Cora întâlneşte lumi diferite în fiecare etapă a călătoriei sale – o odisee deopotrivă în timp şi spaţiu. Romanul lui Colson Whitehead este povestea sinuoasă a aventurilor trăite de o femeie însufleţită de o voinţă sălbatică de a fugi de ororile scaviei şi o zguduitoare, profundă meditaţie pe marginea istoriei.
„Un roman puternic, halucinant aproape... O carte străbătută de forţa cutremuratoare a întâmplărilor reale publicate în anii ‘30 în lucrările de literatură aboliţionistă [...]. O poveste esenţială pentru înţelegerea trecutului şi a prezentului Americii”, noteză Michiko Kakutani, în The New York Times
Colson Whitehead s-a nascut în New York în 6 noiembrie 1969 şi a crescut în Manhattan. În 1991 a absolvit Universitatea din Harvard. Este autorul a şase romane şi a două cărţi de nonficţiune. A debutat în 1991 cu romanul The Intuitionist, urmat de John Henry Days (2003) si eseul The Colossus of New York (2003), o meditaţie despre viaţa în Manhattan. Au urmat romanele Apex Hides the Hurt (2006), Sah Harbor (2009), Zone One (2011), bestseller New York Times, şi The Underground Railroad (2016), carte primită cu entuziasm de public, pe numeroase personalităţi, printre care Oprah Winfrey sau fostul presedinte al Statelor Unite ale Americii, Barak Obama, au nominalizat-o pe lista cărţilor preferate din 2016.
Colson Whitehead are, de asemenea, o intensă activitate publicistică, eseurile sale apărând în publicaţii prestigioase de peste Ocean, ca New York Times, New Yorker sau Harper’s.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
