Data publicării: 31.01.2021 12:09

Strategia lui Joe Biden: Administrație nouă, priorități vechi

Autor: Prof.dr. Adrian Severin | Categorie: Politica

După o convorbire telefonică între Președintele Joe Biden și cancelarul german Angela Merkel, Casa Albă a anunțat că cele șase probleme de politică externă pe care intenționează să le rezolve cu prioritate sunt: Rusia, China, Afganistan, Iran, ... Ucraina și Balcanii de Vest, respectiv Kosovo.

Primele patru priorități sunt logice și așteptate, fiind impuse cu puterea datului obiectiv. Ultimele două, însă, sugerează tentația irezistibilă a echipei Președintelui Biden, formată din veterani ai fostelor administrații democrate, de a reveni la „locul crimei” pentru a șterge urma acesteia, finalizând operațiuni începute în deceniile trecute, dar abandonate înainte de a fi ajuns la concluzie.

ALBANIZAREA BALCANILOR ȘI STRATEGIA DE ÎNVĂLUIRE A RUSIEI

În anii 1990, pe când URSS abia se dezintegrase iar NATO și UE nu se extinseseră încă în fostul spațiu sovietic, Germania și SUA, urmate de aliații lor vest-europeni, au văzut dezmembrarea Iugoslaviei ca numitor comun al intereselor lor geopolitice în Europa ordinii mondiale post-bipolare.

Iugoslavia, Polonia și România (cu Cehoslovacia era mai ușor) reprezentau trei puteri locale care excludeau atât controlul german asupra Mittel Europei, cât și capacitatea Berlinului de a realiza eventuale tranzacții teritoriale cu Moscova, în logica vechiului Pact Ribbentrop-Molotov. În plus, cu lumea serbo-centrică a slavilor de sud, lumea germanică mai avea de reglat câteva conturi istorice.

Cum Polonia era greu de atins, cu atât mai mult cu cât se bucura de o fermă susținere americană (în acest scop adoptase și modelul neo-liberal american, îmbrățișând entuziast teoria „terapiei de șoc” a lui Jeffrey Sachs), iar România dovedise capacitatea de a rezista secesionismului (după testul de la Târgu Mureș din martie 1990), ceea ce avea să intre curând în limbajul geopoliticii sub denumirea „Balcanii de Vest”, devenea ținta prioritară a pulverizării statelor Europei centrale și orientale.

Dacă dispariția Iugoslaviei putea servi strategiei berlineze vizând un dualism ruso-german în proiectarea arhitecturii de securitate est-europene, aceasta răspundea și dorinței SUA de a-și crea un drum de-a curmezișul peninsulei balcanice, până la Marea Neagră, pentru ca traversându-o și extinzându-și prezența și influența în Caucaz, cu deschidere spre Marea Caspică și Asia Centrală, să învăluie Rusia pe flancul sudic. Acest drum trebuia pavat prin albanizarea Balcanilor, respectiv prin inventarea și susținerea dreptului la autodeterminare internațională al minorităților albaneze din Iugoslavia.

Rusia post-sovietică a anilor 1990, dominată de spiritul lui Gorceacov, mai degrabă decât de cel al lui Molotov, a reacționat susținând, într-un fel de contrapartidă, Armenia, în conflictul său cu Azerbaidjanul, legat de secesiunea provinciei Nagorno-Karabah, precum și autodeterminarea provinciilor georgiene Abhazia, Osetia de Sud și Abjaria. Tot atunci, supravegherea gurilor Dunării și ținerea sub presiune a Ucrainei au fost realizate prin amorsarea conflictului transnistrean și obținerea statutului de autonomie a Crimeii.

Așa s-a ajuns la o remiză geopolitică, toate crizele, deschise în contextul arătat, devenind cronice odată cu abandonarea interesului pentru ele, consecutiv deplasării vectorilor strategici americani spre sud; drumul către aceeași destinație – Asia Centrală – urma a trece acum, nu prin Balcani, ci prin Orientul Mijlociu, spre a ajunge și la Golful Persic.

Despre toate acestea am scris la vremea respectivă, când imaginea era mai puțin clară. Timpul a confirmat analiza de atunci.

UCRAINA: PIONUL CENTRAL PE TABLA DE ȘAH AMERICANO-RUSĂ

Strategia SUA referitoare la Ucraina (în special cea concepută de administrațiile democrate) a fost sintetizată de observația lui Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru securitate națională al Președintelui Jimmy Carter, care afirma că „fără Ucraina, Rusia va înceta să mai fie un imperiu eurasiatic”. Cu alte cuvinte, pentru a nu permite Rusiei să recapete puteri imperiale, legăturile dintre ea și Ucraina (cele economice, politice și militare) trebuiau rupte, chiar dacă asta implica dificila depășire a tradițiilor etno-culturale comune. Din această teorie, asociată cu doctrina neoconservatoare, și-au tras sevele revoluțiile portocalii de pe Maidanul kievean.

Dacă în Balcanii de Vest geopolitica americană și cea germană au rămas compatibile, în Ucraina, contrar aparențelor, ele sunt profund divergente. Această divergență a fost exprimată succint de fostul și actualul asistent al Secretarului de Stat american, Victoria Nuland, prin celebra și scandaloasa formulă „F...ck EU!” („La dracu cu UE!”).

Interesul Germaniei este acela de a avea în Ucraina o piață pentru exporturile sale iar nu un membru al Europei germane (adică al actualei UE). În asemenea condiții, Berlinul este gata să împartă influența politică asupra Ucrainei într-o zonă vestică (preponderent rurală și naționalistă), „pro-europeană”, și una estică (industrializată și cosmopolită), pro-rusă. Restul este discurs ipocrit pentru consumul public. Nici susținerea oficială pentru integrarea europeană a Ucrainei nici cea pentru sancționarea internațională a Rusiei nu sunt sincere.

Privind Ucraina din perspectivă geo-strategică, SUA vede în orice partaj teritorial o slăbire inadmisibilă a ceea ce, în tradiția ultimelor decenii, își dorește să fie un avanpost euro-atlantic solid situat în centrul frontului de luptă americano-rus.

Pe de altă parte, menținerea intransigenței americane în chestiunea ucraineană servește Germaniei care, printr-o politică la două capete, reușește să consolideze o antantă cordială ruso-germană (a se vedea afacerea gazoductelor baltice) indispensabilă pentru a asigura dominația Berlinului asupra Bruxellesului (adică a UE). Aceasta este, însă, în detrimentul intereselor americane care își află acum sediul central în regiunea Asia-Pacific sau în cea indo-pacifică, promovarea lor impunând cooperarea iar nu confruntarea cu Rusia.

Administrația Trump părea că înțelege aceste lucruri și de aceea încerca o apropiere de Moscova. Ceea ce i-a atras implicarea în scandaluri, artificial amorsate prin acuze dovedite a nu fi tocmai întemeiate, privind presupuse conivențe tainice cu „demonul de la Kremlin”, Președintele Putin. Iată, însă că administrația Biden / Harris repune pe masă mărul ucrainean al discordiei ruso-americane, desigur, spre deliciul cancelarului Merkel.

Enigma ucraineană este complicată de implicarea factorului „corupție” – deopotrivă economico-financiară și politică. Indiciile privind prezența administrațiilor americane pretrumpiste, ai căror reprezentanți de frunte se regăsesc și în administrația inaugurată în ianuarie 2021, în acțiuni ilegale pe teritoriul Ucrainei și în legătură cu clanurile politice și economice ucrainene, sunt destul de consistente pentru a fi sesizate chiar și de sub preșurile mediatice cu care au fost acoperite. Pentru a scăpa de o atare ghiulea legată de piciorul administrației Biden / Harris, aceasta trebuie să revină la Kiev sub flamura statului de drept, convingându-i pe toți americano / democrato-scepticii că nu îmbogățirea fără justă cauză a fost urmărită de politica ucraineană a Americii, ci supremația legii în raporturile cu oligarhismul ucrainean și salvgardarea independenței Ucrainei în raporturile cu imperialismul rus. America luptă – chipurile – pentru integritatea morală și teritorială a Ucrainei, deopotrivă, fără vreun interes personal (colectiv sau individual).

Germania, din vârful buzelor, și China, în adâncul cugetului, nu pot decât susține o asemenea angajare, până la urmă solitară, a SUA, de natură a-i absorbi resursele pe un teren aflat în afara sferei lor de interese. O angajare realizată în spirit partizan, iar nu național, și justificată de utopiile neoconservatoare, iar nu de realismul politic, care, în condițiile date, este sortită eșecului.

NODUL KOSOVAR ÎN FOARFECA AMERICANO-GERMANĂ

Dintre prioritățile politicii externe anunțate de administrația Biden, de departe cea asupra căreia se poate stabili o cooperare între Washington și Berlin este cea care vizează Balcanii de Vest; respectiv închiderea problemei kosovare prin recunoașterea internațională a statului Kosovo.

Miza nu este imensă (ca să nu spun că nu mai este reală / actuală) nici pentru SUA nici pentru Germania. Tăierea nodului kosovar îi oferă, însă, Președintelui Biden posibilitatea de a arăta un exemplu de succes al politicii promise de el privind resuscitarea alianței transatlantice, iar cancelarului Merkel, aflat în ultimul său an de guvernare, șansa de a lăsa o moștenire geopolitică mai puțin controversată, precum și de a ascunde refuzul ofertei americane referitoare la revenirea Americii la rolul de „lider al lumii libere”, sub fardul unei cooperări geopolitice minimale. Prin conlucrarea dintre „imperiul necesar” (SUA) cu „imperiul prietenos” (Europa germană) în ruinele Balcanilor de Vest se stabilește noua paradigmă a alianței euro-atlantice caracterizată de subsidiaritate (se apelează la ea doar dacă altfel nu se poate) și de accesorialitate (este destinată prioritar implementării strategiilor periferice).

Pe această linie, Casa Albă se zice a fi conceput trei alternative – toate proaste, potrivit experților – pentru a se ajunge la recunoașterea Kosovo: 1. Acordarea unor compensații economice în folosul Serbiei, în contextul integrării ei în UE (evident că nici nu se pune problema ca UE să plătească pentru fanteziile americane, mai cu seamă atunci când ele vin prea târziu și oferă prea puțin); 2. Crearea unor regiuni autonome administrate de sârbi în Kosovo, cu compensare prin crearea unor regiuni similare administrate de albanezi în Serbia (evident că nimeni nu poate agrea constituirea de state în state, aptă doar a face dintr-o pace iluzorie o serie nesfârșită de punți de la un război la altul); 3. Realizarea unor schimburi de teritorii între Kosovo și Serbia, în așa fel încât sârbii kosovari să redevină cetățeni sârbi, iar albanezii sârbi să devină cetățeni kosovari (soluție „reîncălzită” în speranța nu prea inteligentă că ceea ce a eșuat în trecut va reuși acum).

Dacă asemenea idei nu au cum fi digerate la Berlin sau la Bruxelles, ceea ce a obținut, însă, acordul liderilor american și german a fost teza că pentru a face din Kosovo un membru deplin al comunității internaționale – evitându-se soluția unei Albanii Mari (contemplată, în forma unei confederații albano-kosovare, în anumite cercuri politice de la Priștina) care riscă să arunce iarăși în aer butoiul de pulbere sud-est european, mai ales în condițiile escaladării neo-otomanismului în Turcia – este imperios necesar ca toate statele membre ale UE să îl recunoască. Și aici intră în scenă România (alături de Spania, Slovacia, Grecia și Cipru).

Așadar, asupra României urmează să se facă presiuni pentru recunoașterea Kosovo și pentru a vota la Bruxelles în favoarea eventualei sancționări a Serbiei (vecine și ortodoxe), în cazul previzibilului refuz al Belgradului de a accepta vreuna dintre cele trei „soluții” americane. (Cu instinctul său de animal politic, anterior, Președintele Traian Băsescu a știut să reziste unor asemenea cereri, spre a nu-și pune națiunea în cap și a evita complicații în Transilvania.) Acestora li se vor adăuga vechile presiuni pentru susținerea Ucrainei (inclusiv în ceea ce privește politicile sale anti-minoritare) în conflictul său cu Rusia și participarea la războiul (fie el ideologic fie comercial fie ambele) dintre SUA și China. Cum va ieși diplomația dâmbovițeană din această încercuire nici nu mai are rost să speculăm. Să constatăm doar că lațul se strânge, iar ulciorul nu poate merge la infinit singur la apă.

Speranța cu privire la evitarea unui nou cataclism geopolitic în Balcani și la Gurile Dunării se găsește altundeva decât în capitalele statelor direct implicate. Pe de o parte, fiind vorba despre o colaborare euro-americană mai mult cu caracter coregrafic, protagoniștii nu își vor da prea mult silința să insiste, dacă vor întâmpina o minimă rezistență din partea actorilor locali. Pe de altă parte, în timp ce anul 2021 îi va impune doamnei Merkel concentrarea atenției asupra succesiunii interne (în septembrie vor avea loc, în Germania, alegeri parlamentare, în condițiile în care partidele curentului democratic principal nu se simt deloc bine, iar cele de extremă stângă și dreaptă sunt în creștere), el îi va cere domnului Biden concentrarea atenției asupra fracturilor interne (provocate, printre altele, de lupta dintre covidocrație și democrație, dintre globalism și suveranism, dintre integrarea și segregarea rasială, dintre progresismul neo-marxist și conservatorismul neo-fascist, dintre corectitudinea culturală și identitatea națională). Cu atâtea pe cap, este probabil ca atât Angela Merkel cât și Joe Biden să uite atât de Balcanii de Vest cât și de Europa de Est.

Ceea ce nu va face, însă, viața statelor de aici mai ușoară. Din nefericire, popoarele lor au dovedit că pot să moară pentru libertate, dar nu știu să trăiască în libertate.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News