La un an de la moartea sociologului Lazăr Vlăsceanu, profesorul și fostul ministru al Educației, Mircea Miclea, i-a adus un omagiu emoționant în podcastul Avangarda, moderat de Ionuț Vulpescu. Într-un dialog cu adâncă încărcătură personală și intelectuală, Mircea Miclea a vorbit despre prietenia profundă care l-a legat de Lazăr Vlăsceanu, o frăție născută nu din sânge, ci din idei, curaj și solidaritate.

Mircea Micle a fost prietenul bun al sociologului Lazăr Vlăsceanu. Acest dialog are loc într-un moment sensibil, comemorarea a un an de la plecarea profesorului și sociologului Lazăr Vlăsceanu, cel pe care Mircea Miclea l-a numit fratele său, într-o prietenie dincolo de moarte. 

Cei doi au fost autorii Raportului România - Educației, România - Cercetării, document care a stat la baza Pactului Național pentru Educație și a Legii educației din 2011. Mircea Miclea a rememorat presiunile și izolarea care au urmat publicării raportului:

„Am fost tăiat de pe lista de granturi, colegii ne ocoleau. Dar nu ne-am plâns. Am dus lucrurile până la capăt. Așa era și Lazăr – mergea cu adevărul până la capăt”.

În contrast cu intelectualii care „pun etichete înainte să înțeleagă”, Laăr Vlăsceanu, spune Miclea, credea în forța dialogului autentic și a rațiunii comunicative: „Cu Lazăr mereu porneam de la ideea: hai să înțelegem, și abia apoi etichetăm. Asta lipsește azi”

Un moment-cheie al conversației a fost dedicat ultimei mari obsesii intelectuale ale lui Lazăr Vlăsceanu: Modernitatea românească, o lucrare asupra căreia lucra chiar înainte de moarte: „Era obsedat de modernizare. Îl consuma ideea că România tot încearcă și tot eșuează, ca în legenda Meșterului Manole”.

Iată dialogul:

Mircea Miclea, despre relația cu Lazăr Vlăsceanu, cel pe care l-a numit „fratele său”: „Eram amândoi împotriva multora!”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria unei reîntâlniri cu fostul Ministru al Educației, profesorul Mircea Miclea. Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Mircea Miclea: Și eu vă mulțumesc pentru invitație. Mulțumesc! 

I.V.: E și o bucurie tristă în întâlnirea noastră, pentru că se împlinește un an de când prietenul nostru, profesorul Lazăr Vlăsceanu, e dincolo de zare, nu mai este printre noi. V-am auzit nu o dată vorbind cu profesorul Vlăsceanu și în primul text pe care l-ați scris după moartea sa, ați folosit sintagma, „fratele meu. Lazăr, fratele meu”. Cum e frăția care nu este de sânge? Cum ajungi să spui cuiva, „fratele meu”? 

M.M.: A fost o frăție spirituală, aș vrea să spun că ea continuă și acum. În sensul că am adesea dialoguri imaginare cu el, am idei și mă gândesc oare ce ar zice el dacă i-aș spune aceste idei. Așa că e o prietenie care în continuare merge înainte și cred că va merge înainte multă vreme. Ne-am întâlnit pur și simplu, pentru că am simțit că gândim în destul de multe locuri la fel. Uneori ne contraziceam foarte vehement, dar de fiecare dată erau niște dialoguri care erau, cum se spune, ziditoare. Adică pe fiecare dintre noi ne ajuta să creștem. A fost o perioadă în care amândoi am ajuns să fim stigmatizați, după ce am făcut raportul România-Educației, România-Cercetării și după ce acest raport s-a materializat într-un Pact Național pentru Educație și după aceea într-o lege, am deranjat multă lume în perioada respectivă și Lazăr spunea când veneam la București că „bine că ai venit pentru că toți mă ignoră și nu mai vorbesc cu mine, se uită chiorâș la mine, măcar noi doi să vorbim între noi.” Și atunci am simțit încă o solidaritate în plus, eram amândoi împotriva multora.

I.V.: Spuneți că aveați discuții de multe ori în contradictoriu. 

M.M.: Adeseori. 

Mircea Miclea critică intelectualii care pun etichete și judecă superficial în numele elitei: „Cred că dintotdeauna a fost o anumită parte a intelectualității care n-a știut să dialogheze”

I.V.: Noi personalizăm. Nu prea mai poți în România să spui nu sunt de acord cu ideea ta, pentru că pare că ai ceva cu persoana, nu mai vrei să fie în poziția aia, în locul ăla. Când s-au amestecat lucrurile? Așa a fost dintotdeauna? 

M.M.: Cred că dintotdeauna a fost o anumită parte a intelectualității care n-a știut să dialogheze, care a utilizat retorica de care dispune pentru a-și exprima propriile atitudini, propriile umori, adesea, nu pentru a încerca să-l înțeleagă pe celălalt. Asistăm și acum la un gen de intelectualitate căreia nu-i convine ceva, apoi pune etichetă pentru acel lucru care nu-i convine, și apoi produce argumente ca să devalorizeze acel lucru care nu-i convine. Adică pune etichete înainte de a înțelege. Or, în dialogurile mele cu Lazăr mereu era această idee. Hai să înțelegem și după aceea să etichetăm. Și acest lucru cred că este esențial în orice dialog. Să înțelegi și apoi să pui etichete, nu să pui etichete și apoi să fabrici argumente pentru a-ți susține etichetele. Din păcate, asta este o practică extrem de răspândită pe care o vedem acum, această prevalare a etichetelor față de argumente. Și în al doilea rând, așa cum ați dvs., asta înseamnă un dialog adevărat. Un dialog adevărat este acela în care faci diferențe între opiniile tale și identitatea ta. Avem niște opinii. 

I.V.: Asta-i polemica. 

M.M.: Când intrăm în dialog, încercăm să ne susținem firește opiniile pe care le avem, dar și mai important decât opiniile noastre, pentru că noi nu suntem opiniile noastre, este unde ajungem împreună. Asta este esențial. Asta se numește, după cum spune și Habermas, raționalitate comunicativă. Adică argumentăm pentru ca să ajungem împreună, să ne înțelegem unul pe celălalt și să ajungem la o idee, să ajungem la o teorie mai bună decât punctul de pornire. Altfel, este simplă exhibarea ego-ului fiecăruia. 

Efectele Pactului Național pentru Educație, în tandemul Vlăsceanu-Miclea: „Am știut că o să deranjăm multă lume”

I.V.: Ați spus în discuțiile cu el că ați fost stigmatizați o vreme după publicarea acelui raport. V-au surprins consecințele acestui raport? A fost o chestiune de curaj? 

M.M.: Am știut că o să deranjăm multă lume. A fost o chestiune și de curaj, dar nu am făcut caz de curajul acesta. Cred că oamenii serioși trebuie să își propună să ducă până la capăt un lucru în care cred, pentru care au argumente, care socotesc că e drept sau socotesc că e adevărat și nu contează ce consecințe sunt. Și Lazăr gândea la fel. Mergem cu adevărurile astea până la capăt, nu contează care sunt consecințele. Dar fără să facem caz de asta, nu am spus că uite, cât de rău am suferit. Cred că da, au fost tot fel de chestii. Eu am fost tăiat de pe listele de granturi. Adică știu că erau niște competiții de granturi și am început să punem și noi, bineînțeles, ca și înainte, proiecte pentru granturi, până când cineva, persoana foarte importantă, „a spus depuneți degeaba. Că sunteți pe lista dată de premier, nu vreau să dau nume acum, și nu o să câștigați niciodată.” Sau pur și simplu eram ocoliți de către colegii noștri din diverse instituții publice. Nu aveau chef să discute cu noi, să uitau la noi așa cu o anumită deferență. Dar asta e viața, e firesc. 

Sentimentul de apartenență la comunitate, o chestiune de utilitate. Mircea Miclea: „Mintea noastră nu este numai o mașină de căutare a adevărului, este și o mașină de calcul al utilității”

I.V.: Nu depinde prea mult viața noastră de un premier sau de un președinte? Nu în România fidelitatea față de șef bate autoritatea pe care o ai tu în domeniul pe care îl reprezinți? 

M.M.: Din păcate destul de adesea se simte lucrul acesta. Oamenii se supun autorității mai mult decât se supun rațiunii. Și asta este greșit. Cel puțin în domeniul acesta al intelectualității, cred că rațiunea este mai importantă decât orice altă autoritate. Adică faptul că ai argumente, că ai fapte, că poți să gândești logic, e mai important decât orice altă autoritate. Dar este destul de frecvent lucrul acesta. Acum, sigur, trebuie să înțelegem și un pic psihosociologia lucrurilor. Oamenii au nevoie și de sentimentul de apartenență. Apartenența, nevoia de apartenență este fundamentală. Adesea, oamenii susțin niște idei care nu neapărat sunt logice sau sunt corecte, pentru că le satisface nevoia de a aparține unui grup. Nevoia de afiliere este nevoie fundamentală. Și atunci, ca să nu fii rejectat de grupul tău sau marginalizat sau excomunicat sau stigmatizat, susții ideile pe care le are grupul din care vrei să faci parte, chiar dacă ele nu sunt cele mai logice sau cele mai coerente. Întotdeauna creierul nostru face și calcule de utilitate. Adică, cât de util pentru mine este să am o anumită idee. Nu numai calcule legate de adevăr. Face și calcule de utilitate. Și atunci, în calculul de utilitate intră în ecuație și nevoile. Una dintre nevoile noastre este nevoia de apartenență. De aceea, oamenii, uitați, cu convingerile religioase, da? Oamenii de știință extrem de riguroși, care publică lucruri foarte riguroase, totuși au convingere religioasă. De ce? Pentru că aceste convingeri le oferă o utilitate în plus. De exemplu, sens. De exemplu, apartenența la o anumită comunitate religioasă, care le dă o anumită stabilitate emoțională. Stabilitate emoțională în perioade de criză. Și atunci, oamenii mențin idei care nu neapărat sunt justificate logic sau empiric, dar care au utilitate, adică le aduc beneficii pentru reglarea lor emoțională, pentru apartenența la un grup. Și sunt sigur că Lazăr ar fi gândit împreună cu mine în același fel. Mintea noastră nu este numai o mașină de căutare a adevărului, este și o mașină de calcul al utilității.

Mircea Miclea despre efectele reformei sale în educație: „Am făcut cât am putut”

I.V.: Lazăr, ca și dvs., ați fost mai degrabă solitari în ansamblul ăsta? 

M.M.: Da. În mare măsură am fost solitari. Dar, repet, nu am făcut caz de lucru acesta. Am luat-o pe cont propriu. Am crezut amândoi că trebuie să încercăm să facem o schimbare în educație. Am făcut cât am putut. Eu cred că a fost cel mai coerent demers posibil de a face un raport de analiză și de diagnoză, în care erau vreo 10 pagini de diagnoză, dar după aceea erau vreo 20 și ceva de pagini de soluții la acele probleme pe care noi le semnalam. După aceea am extras din acest raport ideile principale, am adunat toate partidele parlamentare și le-am pus să semneze acest Pact Național pentru Educație și apoi din acest Pact Național pentru Educație am derivat legea 1 din 2011. Adică exact ce trebuia făcut. O analiză cu soluții, apoi un Pact Național, adică să-i aduci pe toți oamenii la același punct și apoi derivarea legislației. Urma să derivăm și alocarea bugetară pentru cum să operăm cu bugetul pentru așa ceva, dar nu am reușit. 

Mircea Miclea despre modernitatea care l-a obsedat în lucrările academice pe Lazăr Vlăsceanu: „asta l-a consumat emoțional”

I.V.: Spune Lazăr, am o carte, una din cărțile esențiale, fundamentale, Modernitatea Românească, de care s-a ocupat în ultimii ani și lucra, și înainte să moară, lucra la o nouă ediție mai populară. 

M.M.: Știu că l-a preocupat foarte tare această carte. Era obsedat. 

I.V.: De ce credeți că l-a obsedat Modernitatea Românească? 

M.M.: Pentru că a văzut că tot timpul încercăm să ne modernizăm și nu reușim. Modernitatea Românească sau modernizarea României este ca și cu Meșterul Manole. Știți? Ce construiești ziua, se dărâmă noaptea și o iei din nou de la început. Și asta l-a consumat emoțional. L-a făcut să trăiască intens și ideea asta că tot timpul ne opintim și când suntem aproape de a reuși, sfârșim într-un eșec. 

I.V.: Vreau să vă mulțumesc mult pentru acest dialog. A fost o bucurie și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dar cu gândul la Lazar Vlăsceanu, pentru că am spus la începutul emisiunii că pentru cei care l-au cunoscut, au fost apropiați, l-au prețuit pe Lazăr, dialogul nostru cu el continuă, și aș vrea să adresați un mesaj de final cu gândul și chiar lui Lazăr să vă adresați.

M.M.: Eu îi spuneam mereu lui Lazăr că el e un utopist. Mereu avea proiecte. Uneori erau proiecte care erau irealizabile, dar mereu am fost fascinat de capacitatea lui de a produce proiecte printre dărâmături. Așa că dacă ar fi să mă gândesc la el și să comunicăm împreună un mesaj, cred că ăsta ar fi. Să vă urmați proiectele pe care le aveți, chiar dacă realitatea din jurul vostru este complet adversivă la propriile proiecte.

Profesorul Lazăr Vlăsceanu, unul dintre cei mai importanți sociologi români din ultimele decenii

 

 

Absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București (promoția 1970) și doctor în sociologie din 1976 (Universitatea din Londra – Institutul de Educație), prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu și-a început cariera în cadrul Universității din București în anul 1970.

Profesorul Lazăr Vlăsceanu a fost unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, cadru didactic și cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie, pe care a condus-o la Universitatea din Bucureşti începând cu anul 2008.

Prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu a fost autor al numeroase volume și cercetări în domeniul educației, publicate atât în țară, cât și în străinătate, printre care „Decision and Innovation in Education” (1977), „Metodologia cercetării sociologice. Orientări și probleme (1982), „Politică și dezvoltare. România, încotro?” (2001). Una dintre cele mai importante cărți publicate de sociologul Lazăr Vlăsceanu, apărută în 2007 la editura Polirom, este volumul „Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă”. Dintre ultimele volume semnate de Lazăr Vlăsceanu amintim „Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu o avem”, apărut în 2019 la Polirom, și „Modernitatea românească” (împreună cu Marian-Gabriel Hâncean), apărut în 2014 la editura Paralela 45.

Director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO-CEPES) în perioada 1992-2007, prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu a fost secretar de stat responsabil de managementul şi politica de dezvoltare a sistemului de învăţământ superior, dar și prorector al Universității din București, între 1990 și 1991.

De asemenea, prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu a făcut parte din Comisia Prezidențală pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, condusă de Mircea Miclea, care în 2007 a publicat raportul România educaţiei, România cercetării, care a stat la baza Legii educației nr. 1/2011.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News