Transformările sociale, economice, politice și culturale pe care le provoacă pandemia de coronavirus în societatea românească nu pot fi încă pe deplin intuite. Deși situația generată de infectarea populației cu COVID-19 se agravează pe zi ce trece, ocupând în totalitate agenda publică, iar calendarul alegerilor locale și generale a fost perturbat în mod clar, este utilă totuși semnalarea unor aspecte privind evoluția lucrurilor post-pandemie. Având în vedere că ar fi necesară intervenția statului în direcția protejării individului și a nivelului de trai mai mult decât în direcția protejării economiei în sine, alături de crearea premiselor pentru întărirea comunităților locale, în contextul schimbării și inovației sociale, dacă Victor Ponta își va juca în mod corect șansa, partidul său PRO România ar putea fi câștigătorul viitoarelor alegeri.

#Stai acasă! În curând, totul va fi bine! Dar cât de curând și ce fel de bine?

Suntem înconjurați de incertitudini. Nu știm cât va dura pandemia de coronavirus, nu știm cât se vor extinde măsurile restrictive impuse prin ordonanțe militare, nu știm cât de aproape va fi de noi acest dușman invizibil dar atât de crunt: peste șase luni oare ne vom mai strânge în brațe părinții, bunicii sau prietenii? Dar partenerul de viață ori proprii copii?

Am învățat destul de brutal sensul unor concepte noi, cum ar fi cel de ˝distanțare socială˝, prin experiențiere directă cum ar spune psiho-pedagogii. Regăsim bucuria în lucruri mărunte și avem timp să privim pe fereastră cum cresc mugurii copacilor. Se aud păsări cântând în mijlocul orașelor care până mai ieri erau pline de hărmălaia de zi cu zi.

Dincolo de spațiul oarecum securizant al propriei locuințe, lucrurile se complică. Deși într-un sondaj IRES (realizat între 21 și 24 martie, disponibil pe site-ul Institutului), mai mult de opt din zece români spuneau că autoritățile centrale le dau sentimentul că vom reuși să depășim criza, totuși ceea ce se întâmplă nu este deloc relaxant.

Va primi Statul notă de trecere la examenul pandemiei?

Statul își susține acum examenul de maturitate pentru care, teoretic, s-a pregătit cam treizeci de ani. Orașele mari ale României se laudă că sunt ˝smart˝ (inteligente, digitalizate). Dar în Cluj-Napoca, în plină pandemie de coronavirus, Primăria face apel la asociațiile de locatari și la Biserică să o ajute să identifice bătrânii care ar avea nevoie de ajutor. Păi unde sunt serviciile sociale destinate vârstnicilor, plătite din bani publici, care ar fi trebuit să fie deja funcționale în fiecare primărie? Abia acum își dă seama Primăria că orașul are și persoane peste 65 de ani care se află în situații de risc? În plus, se cere identificarea și raportarea centralizată a oamenilor străzii din fiecare localitate. Să înțelegem că până în acest moment nu a știut nimeni de ei?

Fiecare suntem vinovați într-un fel pentru jertfele de pe altarul zeului COVID

Acum descoperim că nu mai ˝merge și așa˝; am închis ochii atunci când am mers în spitale și am găsit linoleum desprins, pereți coșcoviți și gândaci în saloane. Am zis că nu e treaba noastră atunci când s-au cumpărat panseluțe de zeci de mii de euro pentru spațiile publice sau când se schimbau borduri pe trotuare în fiecare an. Și nici atunci când pe listele de candidați la alegeri apăreau persoane cu un background profesional de postări pe Facebook. Acum însă vedem în transmisiile live de la sediul Ministerului de Interne oameni care citesc de pe foi la nivelul claselor primare, concentrați să nu greșească vreo silabă, fără inflexiuni ale vocii și fără să transmită mai mult decât o înșiruire goală de cuvinte. Cumva, fiecare avem partea noastră de vină pentru faptul că întotdeauna situațiile excepționale ne prind nepregătiți (fie că este vorba de Colectiv, de Covid-19 sau de ninsori abundente)!

Luna aceasta, Primăria Suceava a cumpărat ornamente luminoase pentru sărbătorile pascale în valoare de peste 130.000 lei, dar în paralel cadrele medicale așteaptă de la noi donații pentru echipamente de protecție, pentru că de la Stat nu au primit suficient. Nu-i problemă, 60% dintre români ar fi oricum dispuși să dea sume de bani pentru achiziționarea de echipamente (conform aceluiași sondaj IRES din perioada 21-24 martie).

Între timp, cei peste 10.000 de morți au șters cântecul de pe buzele italienilor, cu care aceștia porniseră în aventura izolării la domiciliu.

˝Totul va fi bine!˝

˝Totul va fi bine!˝, ne spunem unii altora; cumva, vom reuși să depășim și această perioadă, însă marea întrebare este ce va fi după. Cum vom dezinfecta toate aceste spații contaminate, mai ales spitalele din linia întâi și spațiile folosite pentru carantină? Cum ne vom asigura că cei care vor ieși încet-încet din izolare nu se vor contamina? Și cum vom ajunge iarăși la starea de normalitate pe care am abandonat-o atunci când am început să #stămacasă?

Supraveghere polițienească sau responsabilizare individuală?

Deocamdată, nimeni nu pare să aibă scenariul ideal, dar sunt voci din comunitatea oamenilor de știință care sugerează că revenirea ar trebui să ne preocupe cel puțin în aceeași măsură ca și stoparea infestării, și oricum concomitent. Într-un articol din Financial Times din 20 martie, istoricul Yuval Noah Harari sugerează că statele sunt cele care trebuie să acționeze într-un sens sau în altul (nu indivizii), având de luat cel puțin două decizii importante: pentru a depăși starea generată de pandemie, merg pe calea supravegherii de tip totalitarist sau pe calea responsabilizării cetățenilor? Iar în ceea ce privește criza economică inevitabilă, statele vor alege izolarea naționalistă sau solidaritatea globală?

Supravegherea totalitaristă îndeplinește un vis de secole al oricărui despot: în orice moment, să știe ce fac și ce gândesc toți ˝supușii˝ săi

Stadiul la care a ajuns tehnologia permite monitorizarea emoțiilor cetățenilor; dispozitivele pe care le-am putea accepta să ne monitorizeze pulsul ori temperatura corpului sau tensiunea arterială pot corela aceste reacții ale corpului cu stimulii care le-au determinat; astfel, nu se va cunoaște doar ce tip de informație accesăm în spațiul virtual, ci și ce reacție emoțională ne provoacă. Pentru că ˝supărarea, bucuria, plictiseala sau iubirea sunt fenomene biologice la fel ca și febra. Aceeași tehnologie prin care se depistează strănutul, poate detecta și râsul. Dacă guvernele vor începe să culeagă informații în masă despre datele noastre biometrice, ne vor cunoaște mai bine decât o facem noi înșine; nu vor putea doar să ne prezică sentimentele, ci și să le manipuleze și să ne vândă ceea ce vrem, fie că este vorba despre un produs sau un politician˝, spune Harari. Este de așteptat ca unele măsurile severe de limitare a unor drepturi care sunt luate în starea de urgență să depășească perioada de urgență, pentru că atunci când ai de ales de exemplu între sănătate și viață privată, alegi sănătatea. Cu alte cuvinte, GDPR ar putea rămâne o poveste frumoasă despre încercarea unui organism suprastatal (Uniunea Europeană) de a proteja datele personale, în condițiile în care de pildă operatorii europeni de telefonie mobilă au permisiunea de a oferi statelor informații referitoare la locația în care se află cetățenii – bine-nțeles, pentru ca statul să fie ajutat în lupta pentru combaterea coronavirusului.

Dar supravegherea totală și pedepsele drastice pentru încălcarea directivelor nu sunt singurele metode prin care îi poți determina pe ceilalți să respecte regulile. Harari consideră că ˝o populație auto-motivată și bine informată este cu mult mai puternică și mai eficientă decât o populație ignorantă, polițienească˝, însă ˝pentru a ajunge la un astfel de nivel de conformitate și cooperare, ai nevoie de încredere în știință, în autoritățile publice și în mass media˝. Ori politicienii au avut grijă să distrugă sistematic toate cele trei tipuri de încredere care ar fi putut contura premisele unui comportament social responsabil. Ultimul act al subminării încrederii mai ales în știință și în mass media a fost conceptualizarea ˝fake news˝-urilor ( a știrilor false); astfel, asupra tuturor informațiilor planează suspiciunea vicierii adevărului, încât individului i-au mai rămas foarte puține instrumente și repere pentru a putea discerne adevărul de minciună și impostură.

Românii au ales supravegherea

Guvernul român, cu sprijinul Președintelui Iohannis, a ales prima opțiune, cea a supravegherii; rămâne să vedem care vor fi limitele. Deși accesul la informațiile privind situația din țară este limitat, comunicându-ni-se o dată pe zi numărul total de cazuri confirmate și numărul de decese la nivel național (nici măcar regional, d-apoi pe județe), majoritatea românilor (58% - sondaj IRES 21-24 martie) consideră că autoritățile informează corect populația. Este interesant faptul că decretul prezidențial prin care s-a instaurat starea de urgență restrânge temporar inclusiv exercitarea dreptului la viață intimă, familială și privată, a dreptului de proprietate individuală și inviolabilitatea domiciliului. Oricum, deocamdată știm sigur că se va testa la noi un medicament nou împotriva virusului ucigaș, cu aprobarea Organizației Mondiale a Sănătății.

Izolare naționalistă sau solidaritate globală?

Statele trebuie să manifeste încă o opțiune importantă ca strategie pentru depășirea perioadei de criză determinate de pandemia de coronavirus: își vor pune în comun resursele sau vor lua măsuri protecționiste pe plan intern, revigorând doctrina ˝prin noi înșine˝? Presiunea din partea populației asupra propriilor guverne este foarte mare, la fel de mare ca și tentația naționalismului pe care o resimt factorii politici. Shivshankar Menon, consultant în securitate națională, declară pentru publicația Foreign Policy că pandemia de Coronavirus schimbă politica din interiorul statelor și pe cea dintre ele. Dar nu este sfârșitul lumii interconectate, pandemia însăși este dovada interdependenței. Însă toate statele tind să se reîntoarcă spre sine, în căutarea autonomiei și a controlului. Istoricul Harari atrage atenția asupra importanței găsirii unei soluții globale: rezolvarea vine de la cooperarea globală, pe toate planurile; trebuie să circule informațiile privind Covid-19 pentru a putea învăța din experiența altora, iar țările ar trebui să se ajute între ele cu medicamente, echipamente sau cadre medicale: ˝țările mai bogate și cu mai puține cazuri ar trebui să le ajute pe celelalte˝. Dar în afară de Germania care primește cazuri din Franța și din Italia, nu avem încă prea multe exemple de bune practici în acest sens.

România înclină balanța spre izolaționism

În spațiul public românesc, au existat voci care au atras atenția asupra pericolului de a nu mai avea capacitate de producție proprie pentru diverse echipamente medicale și de protecție: vedeți ce se întâmplă dacă am ascultat Europa și am închis fabricile noastre? Statul român are o atitudine ușor izolaționistă; autoritățile au declarat că urmăresc să identifice resursele interne pe care le pot rechiziționa în caz de nevoie, inclusiv linii de producție pentru diverse echipamente.

Nici instituțiile suprastatale europene nu ne ajută foarte mult în acest sens: Uniunea Europeană pare deocamdată că nu are forța necesară să intervină ferm în sprijinul statelor membre, adoptând mai degrabă principiul ˝scapă cine poate˝; de exemplu, instituțiile europene au reacționat destul de blând la acțiunile aproape dictatoriale ale lui Viktor Orban, iar Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, se limitează la a transmite într-un clip câteva măsuri comune de protecție împotriva contaminării în loc să fi prezentat deja un plan al Comisiei în ceea ce privește susținerea economiilor statelor membre.

Economia protejează profitul sau protejează viața?

Simon Mair, expert englez în economie ecologică, propune pentru perioada post-Covid modificarea radicală a scopului activității economice dinspre producerea de profit spre protejarea vieții (https://theconversation.com/what-will-the-world-be-like-after-coronavirus-four-possible-futures-134085). Economia nu înseamnă producerea de bunuri pentru consum și pentru profit, ci înseamnă producerea de bunuri pentru a asigura o viață normală, pentru a trăi. Cu cât statele vor înțelege mai repede acest lucru, cu atât mai ușor vor face tranziția spre societatea de după coronavirus. În ultimii patruzeci de ani, oamenii au trebuit să muncească și să fie productivi pentru a-și merita banii; acum însă, statele descoperă că oamenii merită să trăiască și fără să dea neapărat ceva la schimb în mod imediat – așa se poate explica disponibilitatea guvernelor de a plăti șomajul tehnic de exemplu.

Mair este convins că există patru scenarii posibile de răspuns al economiilor în perioada de criză generată de Coronavirus: capitalism de stat (răspuns centralizat, cu prioritizarea profitului), barbarism (răspuns descentralizat, cu prioritizarea profitului), socialism de stat (răspuns centralizat dar cu accent pus pe protecția vieții) și ajutor reciproc (răspuns descentralizat, cu accent pus tot pe protecția vieții). Statele trebuie să își gândească strategia nu doar pentru a depăși situația actuală, ci pentru a putea face față și pe viitor unor situații similare.

Capitalismul de stat este ceea ce fac statele acum: acordă ajutoare mediului de business pentru a supraviețui, dar nu este o strategie pe termen lung, din cauza resurselor limitate de care dispune statul. În scenariul barbarismului, statul nu intervine dar atunci au loc dezechilibre politice și sociale majore, iar în perioada post-pandemie, trebuie luate măsuri drastice de austeritate cărora economia și societatea pot să nu le supraviețuiască.

Scenariul ideal de răspuns la criza economică: intervenția statului pentru salvarea indivizilor, combinată cu întărirea comunităților locale

Socialismul de stat reprezintă deja o schimbare de mentalitate: statul intervine nu pentru a salva mediul de business, ci pentru a salva vieți omenești; sunt protejate acele sectoare economice esențiale pentru perpetuarea vieții: producția de alimente, energie și locuințe, astfel încât elementele de bază pentru trai să nu mai fie influențate de capriciile pieței. Este ceea ce fac acum Marea Britanie, Spania și Danemarca. Astfel, nu mai trebuie să muncești o viață întreagă pentru a plăti un credit pentru ˝prima casă˝; angajatorii nu mai sunt intermediari între cetățeni și îndeplinirea nevoilor de bază, cum ar fi cea de locuire. Utilitatea socială a muncii este mai importantă decât valoarea de schimb a produsului rezultat în urma activității de muncă. Riscul major este dat de tentația manifestării autoritarismului din partea statelor. Dacă criza provocată de coronavirus se va prelungi, atunci capitalismul de stat se poate transforma în socialism.

În ultimul scenariu – cel al ajutorului reciproc, statul nu mai are un rol important; indivizii și grupurile mici încep să organizeze sprijinul în comunitățile lor; riscul este ca aceste grupuri mici să nu poată mobiliza rapid resurse pentru creșterea eficientă a sistemului de sănătate, de exemplu. Dar această formă de organizare poate fi mai eficientă în stoparea răspândirii unui virus, prin construirea unor rețele de suport social care să protejeze regulile instituite de poliție. Poate fi rezultatul eșecului intervenției statului sau un răspuns social pragmatic la o criză în desfășurare și poate rezulta fie din barbarism, fie din capitalismul de stat.

Pericolul cel mai mare ar fi dacă s-ar ajunge de la capitalismul de stat la barbarism, însă ideal ar fi o combinație între socialismul de stat și ajutorul reciproc: ˝un stat puternic și democratic, care mobilizează resurse pentru a construi un sistem de sănătate mai stabil, prioritizează protejarea celor vulnerabili din fața capriciilor pieței și oferă cetățenilor mai degrabă posibilitatea să formeze grupuri de suport decât să aibă locuri de muncă fără sens˝.

România este clar în etapa capitalismului de stat. Se ajunge însă la situații care par total rupte de realitate: la începutul pandemiei la noi, persoanele care activează în industria de înfrumusețare s-au gândit să facă o petiție către stat pentru a primi o schemă specială de ajutor, întrucât, în contextul măsurilor de izolare și distanțare socială, această industrie este în pericol să dispară.

Pandemia de coronavirus face loc doctrinelor social-liberale pe eșichierul politic

Contextul ideal de acțiune a statelor, atât pe perioada pandemiei de coronavirus cât mai ales după, este dat de efortul de responsabilizare a cetățenilor, prin creșterea încrederii acestora în autoritatea centrală, în mass media și în știință, concertat cu tendința de cooperare mai degrabă decât izolaționism în relație cu alte state. Intervenția statului în economie trebuie să se concentreze asupra creșterii calității vieții individuale și nu asupra creșterii profitului unor entități private, în paralel cu întărirea rolului comunităților locale. Cu alte cuvinte, virusul Covid-19 lasă loc social liberalismului.

Calculul liberalilor care îi dădea câștigători absoluți ai alegerilor locale și generale de anul acesta va fi dat total peste cap după finalul pandemiei; PNL va deconta tot ce nu va funcționa corespunzător în această perioadă. Alianța USR-Plus este aproape inexistentă iar PSD nu pare deocamdată să aibă capacitatea să revină în forță. Având în vedere toate acestea, alături de contextul social general care favorizează social liberalismul, Victor Ponta și PRO România ar putea fi câștigătorii următoarelor alegeri, dacă își vor juca onest șansa!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News