Ei s-au născut şi au trăit în secolul al IV-lea, secol de aur al creştinismului, când, după Edictul de la Mediolanum dat în anul 313 de împăratul Constantin cel Mare, mai întâi încetează persecuţiile împotriva creştinilor şi ei capătă drept de cetate, iar din anul 380, sub Teodosie cel Mare, creştinismul devine religie de stat în Imperiul Roman. Cei trei ierarhi – adică episcopi – au cunoscut şi au preţuit „nu numai adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenită de la Apostoli, ci şi toată ştiinţa şi filozofia păgână a vremii lor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare orator al creştinătăţii, a fost iniţiat în tinereţe în tainele elocinţei de către un faimos dascăl păgân, pe nume Libaniu.

Sfinţii Trei Ierarhi au în sinaxar trei date de prăznuire: Sf. Vasile cel Mare pe 1 ianuarie, Sf. Grigorie Teologul pe 25 ianuarie, iar Sf. Ioan Gură de Aur pe 13 noiembrie, adăugându-i-se ziua de 27 ianuarie, când „pomenim numai aducerea din surghiunul unde murise Sf. Ioan Gură de Aur”, izgonit de două ori de pe scaunul patriarhal din Constantinopol de împărăteasa Eudoxia, pe care o înfruntase comparând-o public cu autoarea morală a uciderii Sfântului Ioan Botezătorul. Depus a doua oară din scaun, marele dascăl al Bisericii (344-407) şi-a încheiat existenţa în exil, la Comane, pe pământul Armeniei. Peste 31 de ani, în anul 438, moaştele Sf. Ioan Hrisostom au fost aduse cu mare alai la Constantinopol şi aşezate în Biserica „Sfinţii Apostoli”. Participanţi la impresionanta ceremonie, împăratul Teodosie cel Mic şi sora sa Pulheria şi-au cerut iertare în genunchi pentru păcatul părinţilor: împăratul Arcadiu şi împărăteasa Eudoxia.

Comparat în măreţia sa intelectuală cu Nilul, Sf. Ioan Hrisostom a lăsat o vastă operă teologică, a contribuit la convertirea goţilor arieni de la Dunăre şi a multor locuitori rurali şi a pledat mereu pentru milostenie, întrucât: „Cu milostenia şi cu credinţa se curăţă păcatele”. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur este principala liturghie slujită în Biserica Ortodoxă (de circa 300 de ori pe an), urmată de Liturghia Sf. Vasile – de 10 ori pe an.

Sfântul Grigorie de Nazianz (sau Sf. Grigorie Teologul) a fost, la rândul său, patriarh al Constantinopolului, însă pentru scurtă vreme. În teologia lui, Biserica Răsăritului şi-a văzut formulată propria învăţătură despre Taina Sfintei Treimi, fapt pentru care ea îl cinsteşte ca pe teologul său cel mai de seamă. Ca poet, a lăsat în jur de 18.000 de versuri, ceea ce echivalează cu de două ori numărul de versuri al Divinei Comedii. Capodopera sa este considerată volumul, nu foarte întins, conţinând Cele 5 cuvântări teologice, echivalate în româneşte de Părintele Dumitru Stăniloae. Sf. Grigorie Teologul a fost, de asemeni, şi un orator de seamă. A avut o contribuţie esenţială în combaterea ereziei ariene.

În sfârşit, Sfântul Vasile cel Mare, şi el strălucit scriitor bisericesc, s-a ilustrat prin organizarea monahismului de obşte, dar a rămas neîntrecut prin operele de asistenţă şi ocrotire socială, veritabile citadele pentru bolnavi şi nevoiaşi, care au primit numele de „vasiliade”. Cu el începe, în Imperiul Roman (în Răsărit), marea operă socială creştină.

Adevărații ctitori ai Ortodoxiei

Sfinţii Trei Ierarhi sunt adevăraţii ctitori ai Ortodoxiei, iar opera lor scrisă a rămas şi va rămâne „învăţătura ortodoxă de atunci, de azi şi dintotdeauna”.

Se cuvine să lămurim cum a apărut, în Bizanţ, multe secole după ce ei s-au mutat la Domnul, sărbătoarea Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi.

Oamenii începuseră să se împartă în admiratori ai unuia dintre cei trei sfinţi, opunându-l adesea celorlalţi doi, încât se ajunsese la dezbinare, ataşamentul acesta partizan riscând să devină piatră de poticnire. Tradiţia spune că pe vremea împăratului bizantin Alexie Comnen, episcopului de atunci al Euhaitelor, Ioan, i s-au arătat în vis cei trei sfinţi, spunându-i: „După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nicio vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câteşitrei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu una suntem.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News