Singurul bărbos din „marele” partid: Obedient, servil, premeditat şters, rămas neclintit în vitrina puterii. Ciachir: Venise de la social-democrați
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 21 mai 2022, 16:21
WhatsApp
Scriitorul Dan Ciachir vă prezintă un nou serial, intitulat „Declinul orașului", în care evocă aspecte ale Bucureștiului din anii 1970. Iată episodul trei!

„În aceiaşi ani ’70, când, spre sfârşitul lor, la onomastici şi întâlniri de familie se discuta despre trecerea la ora de vară, despre circulaţia automobilelor cu număr par şi impar (unele într-o duminică, celelalte în alta) sau despre serialul de televiziune Lunga vară fierbinte, s-a împământenit şi isteria fonică. Existau şi până atunci oameni care dădeau la refuz volumul radioului sau al magnetofonului, însă în restaurante orchestrele şi soliştii cântau într-un regim fonic decent. De-acum, din pricina difuzoarelor dezlănţuite, orice petrecere, chermeză, nuntă, botez echivala cu un vacarm în care dacă vorbeai cu cineva nu auzeai ce spune şi nu erai auzit.

În deceniile anterioare, o masă cu musafiri, ca şi una luată seara în oraş începeau cel mai devreme la ora 20. Acum, date fiind distanţele tot mai mari dintre cartierele Bucureştiului, desfiinţarea autobuzelor de noapte care legau centrul de periferie, împuţinarea taxiurilor, penuria de benzină, reuniunile începeau pe lumină, la 5-6 după-amiaza.

La 10 seara oraşul cădea într-o amorţeală rurală. Un ceas mai târziu se retrăgeau tramvaiele, autobuzele, troleibuzele şi auzeai gunoierii rostogolind tomberoanele. Era cea din urmă rumoare. Până a doua zi la 5 dimineaţa, când vehiculele reveneau pe străzi din depouri şi garaje, nu mai exista niciun zgomot, în afară de acela al stropilor de apă, dacă se întâmpla să plouă.

La adăpostul pereţilor, al draperiilor trase şi al ferestrelor camuflate viaţa pulsa şi după alte orare decât cele dorite de Stăpânire. Se mai păstra obiceiul împământenit în anii ’50, îndeosebi între oamenii trecuţi de prima tinereţe, al jocului de cărţi în case particulare. Bridge-ul constituia distracţia intelectualilor constituiţi în cercuri cu reuniuni regulate – joc abstract, uscat, matematic, fără suport bănesc. Pocher se juca în familie, între rude, prieteni, dar şi în unele apartamente din centru unde se percepea caniotă, aceasta însemnând că din fiecare pot – puteau fi câteva sute în decurs de o noapte – gazdei îi reveneau un leu sau doi. Pentru aceşti bani, gazda, de regulă o doamnă trecută, trebuia să le asigure jucătorilor, pe lângă discreţie şi confort, cafele, apă minerală, unele băuturi, mici gustări şi să aibă permanent la îndemână câteva pachete de cărţi neîntrebuinţate. În unele din aceste apartamente situate în blocuri vechi se găseau chiar fise de cazinou şi mese confecţionate pe vremuri anume pentru pocher, prevăzute la fiecare din cele patru colţuri cu câte un triunghi echilateral rabatabil acoperit cu postav verde, unde jucătorii îşi puteau aşeza paharul, ceaşca de cafea, ţigările şi bricheta. O partidă începea la ora 21 sau 22, când se stabileau deschiderea, ora până la care se joacă, dacă se acceptă sau nu chinta albă de la Mizil – cea mai mică – şi alte detalii. Se deschidea cu un leu, trei, cinci, chiar zece spre dimineaţă; jucătorii erau pasionaţi să fileze cu maximă încetineală cartea, dar nu erau „profesionişti”. Aceia rulau zeci de mii de lei în decursul unei partide şi se întâlneau în camere de hotel pentru a evita eventualele descinderi ale Miliţiei. La un pocher normal se putea pierde sau câştiga echivalentul unui salariu mediu, dar şi mai mult. Tururile – câte patru de fiecare jucător – încheiau partida, care, în acord unanim, putea fi prelungită de mai multe ori sau reluată, astfel încât se sfârşea în zori, pe la 10 dimineaţa sau la prânz. La plecare, jucătorii părăseau casa pe rând, precum veniseră, pentru a nu fi observaţi de vecini.

Clima anilor ’70 a fost moderată, chiar blândă în comparaţie cu deceniul anterior şi cu acela care avea să urmeze. Iernile erau fără multă zăpadă, cu ploi ţârâite în decembrie şi la limita dintre ani. Crăciunul nu se mai sărbătorea decât în familie, bisericile erau goale, nişte pseudocolindători cântau prin tramvaie „Foaie verde portocală/ Noi suntem copii de şcoală”, alte „colinde” pomeneau de „Mircea, Ştefan şi Mihai/ Glorioşi sosiţi din Rai”. Câte o Capră legată cu panglici tricolore izbea caldarâmul… Stăpânirea nu mai dădea bani pentru pomul de iarnă ornat cu becuri electrice şi globuri colorate, înălţat între restaurantul „Cina” şi Ateneu, nici pentru Orăşelul copiilor.

După noaptea de Revelion, Bucureştiul încremenea două zile. Circulau foarte puţine maşini, magazinele, localurile erau ferecate. Însă pe 1 ianuarie după-masă, dincolo de Piaţa Victoriei, pe Kiseleff şi pe bulevardul Aviatorilor se plimbau nişte perechi de oameni îmbrăcaţi bine şi totodată anodin, roşii în obraz sau puhavi. Erau activişti de rang înalt, dar şi mărimi politice expirate ori căzute în dizgraţie. Locuiau în „perimetru” şi păstrau cu sfinţenie obiceiul stalinist de a ieşi braţ la braţ cu nevestele în zilele de sărbători „legale” – 1 Mai, 23 August, mai de mult şi de 7 Noiembrie – când tot poporul, socoteau ei, e vesel, se bucură şi petrece. Tovarăşele erau trecute, stătute, ţepene, cu părul pieptănat coc şi baticul legat la gât ca fular. Bărbaţii purtau căciuli de nutrie sau de miel brumăriu. Păşeau grav, cu pieptul arcuit înainte, se salutau între ei, oprindu-se să schimbe amabilităţi prudente.

*

Documentarele despre Bucureşti mi-au dat prilejul să îl cunosc pe arhitectul Constantin Joja, frate cu Athanasie Joja, fost minis­tru al învăţământului şi fost reprezentant al României la ONU. Nu ştiam că era autorul unui proiect de catedrală patriarhală. Am aflat peste un deceniu de la Părintele Stăniloae. Făcuseră amândoi parte din grupul de clerici şi mireni Rugul Aprins care se aduna la Mânăstirea Antim, grup căruia i s-a intentat un proces, în 1958, soldat cu multe condamnări şi nenumăraţi ani de închisoare. Atunci a intrat în puşcărie şi Părintele Stăniloae. Arhi­tectul Constantin Joja a scăpat datorită poziţiei şi intervenţiilor fratelui său.

În acelaşi context l-am cunoscut şi pe profesorul George Potra, cel mai mare istoric al Bucureştiului. Trecând împreună prin Piaţa Revoluţiei de azi, l-am auzit: „Dacă ai şti cât s-a luptat Patriarhul Justinian ca să scape de dărâmare biserica asta, Kretzulescu, ameninţată de aşezarea ei lângă Comitetul Central, Sala Palatului şi blocurile din incintă construite în 1959…”

Textele documentarelor le înregistram cu actorul Dinu Iancu­lescu. Poet, om cu o frumoasă cultură, de o politeţe caldă, frecventase după război câteva cenacluri literare clandestine. Îmi enumera foşti legionari deveniţi versificatori comunistoizi şi autori care, după ce îi aşteptaseră pe americani, ajunseseră prozatori realist-socialişti; îmi povestea cum îl întâlnise pe Dan Botta, în 1957, profund afectat de afrontul revistei clujene „Tribuna” de a-i răspunde la Poşta redacţiei; îmi spunea cât de bine vorbea franţuzeşte Maria Tănase şi îmi reproducea epigrame compuse de actorul Ion Manu („De vezi moartea cu securea,/ Pe Bulandra în Pădurea,/ Poţi să juri, să pui pariu/ C-ai văzut Cadavrul viu”)…

În aceeaşi perioadă, la Televiziune, l-am cunoscut pe Ion Marinescu, actor de notorietate. Cu câţiva ani înainte, un gest al său stârnise admiraţie unanimă între intelectuali. Era la o lună sau două după Mica revoluţie culturală din iulie 1971, declanşată de Ceauşescu la întoarcerea din vizitele făcute în China şi Coreea de Nord. Una dintre consecinţele imediate ale acesteia fusese vânarea purtătorilor de barbă sau plete, eventual şi una, şi alta. Echipe mixte de activişti şi miliţieni ieşeau seara pe străzi sau descindeau în întreprinderi, facultăţi, cămine studenţeşti. Prada era urcată în nişte microbuze cu geamuri mate. Tunderea şi raderea se produceau în vehicul sau la secţie. Sosit pentru o înregistrare la Radiodifuziune, Ion Marinescu nu a fost lăsat să intre de pluto­nierul de la poartă, care i-a spus că purtătorii de plete şi barbă nu au acces în instituţie. Auzind asta, actorul l-a apucat cu amândouă mâinile de reverul vestonului, zgâlţâindu-l şi strigând de răsunau coridoarele că el îşi spală barba de trei ori pe zi cu şampon şi nu admite să fie oprit din drum de un mameluc de miliţian. Zvonul despre incident s-a răspândit în tot oraşul şi a avut oarecare efect; vânătoarea s-a mai domolit, însă cascadorii de la Buftea trebuiau să poarte asupra lor un certificat ştampilat atestând că sunt distribuiţi într-un film de epocă pentru a nu se trezi tunşi şi bărbieriţi. Partidul număra însă între liderii săi un bărbos solitar: pe Ştefan Voitec, care trecuse în 1948 de la social-democraţi la comunişti. Obedient, servil, premeditat şters, a rămas neclintit în vitrina puterii, cu barbă cu tot, până la moarte”, a scris Dan Ciachir.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?