De pe vaporul cu puţini călători au coborât trei oameni cu desagi. Dincolo de ponton, o dragă ruginită şi un dormitor plutitor se legănau mecanic. Pe ţărm, printre arbori desfrunziţi, pâlcul de blocuri cu două etaje ridicate la începutul anilor ’60, stinghere, cu tencuiala jupuită, iar mai departe, nişte clădiri asemănătoare, probabil hotelul şi spitalul... De un deceniu, oraşul din inima Deltei era ignorat ostentativ. Nici cântecul Crăiasa Deltei, compus de Elly Roman şi interpretat de Rodion Hodovanschi cu glasul său profund, elevat, de bariton, nu se mai difuza de mult la televiziune şi la radio.

Cu trei zile în urmă venise la Crişan o şalupă rapidă, un automobil de apă cu motor şi volan de Volgă, care se întorcea la Tulcea. M-am gândit că dacă plecam cu ea puteam prinde avionul şi ajunge la Bucureşti în trei-patru ore. A doua zi, sâmbătă, nu aveam cursuri. Am trimis un elev să umple o valiză cu zece kilo­gra­me de somn proaspăt, iar după un sfert de ceas am pornit spre Tulcea. Peste trei ore şi jumătate eram la Băneasa, de unde am luat un taxi. Bulevardul dintre Casa Scânteii şi Arcul de Triumf, Şosea­ua Kiseleff cu trotuarele înroşite de frunze mi s-au părut mai largi şi mai frumoase ca oricând. A doua zi aveam să mă plimb. La Crişan nu o puteam face, singurul drum de acolo fiind poteca îngustă şi sinuoasă de pe malul fluviului.

A doua zi am ieşit cu vechiul meu prieten Maka de-a lungul cheiului Dâmboviţei străbătut de tramvaie. La Podul Cotroceni, lângă platanul cu plăcuţă de arbore ocrotit, acum desfrunzit, mi-am amintit că văzusem în primăvară oprindu-se o maşină neagră decapotabilă, cu bot elansat şi masca radiatorului cromată, din care coborau un domn de vreo 50 de ani şi o cucoană cu vreo zece ani mai tânără. Întâlnindu-mi privirea, proprietarul automobilului mi-a zis: „Se pare că-ţi place maşina mea, tinere... E un Cadillac ’45. A fost al lui Vodă Mihai.”

De la Podul Basarab ne-am întors pe celălalt mal al Dâmboviţei, pe lângă Uzinele Grozăveşti şi Grădina Botanică. Mergeam spre un restaurant, „Brădet”, descoperit recent de amicul meu în capătul străzii care leagă Facultatea de Medicină de blocurile de la poalele Academiei Militare. Localul avea o încăpere intimă, acoperită cu mochetă groasă. Din nişte difuzoare nevăzute răzbătea încet vocea lui Nat King Cole. Dezgheţat, dar politicos, tânărul chelner făcea impresie bună. I-am cerut, pentru început, rom cubanez şi am întrebat de ţigări. Trecuse vremea când în restaurantele din Bucureşti se găseau ţigări americane sau englezeşti la garderobă. Fuseseră înlocuite mai întâi cu Chesterfield şi Craven produse în Iugoslavia, pe licenţă, apoi cu nişte ţigări chinezeşti cu gust dulceag, efeminat, pervers şi suspect. Odată cu paharele de rom, chelnerul a pus pe masă un pachet de Astor cu efigia lui Magellan sau a lui Vasco da Gama. Trecuserăm la vin şi mâncare, când a intrat un bărbat cu un animal în lesă. Era un pui de leoaică crescut de un veterinar din vecini căruia bucătarul îi oprea resturi de carne. L-am întrebat pe medic dacă îi puteam da micii leoaice din escalopul meu şi din antricotul prietenului. A încuviinţat bucuros. Blând, puiul de leoaică a întins capul să-i fie mângâiat.

La următoarea sticlă de vin – se auzeau nişte bluesuri sfâşietoare, patetice, nocturne, evocând altfel de nopţi decât cele de la Crişan –, simţeam că reintru într-o atmosferă care îmi era nespus de dragă. Mă gândisem, cu luciditate, la perspectiva că s-ar putea s-o pierd pentru totdeauna. Ne-am ridicat de la masă după a treia sticlă de vin, întorcându-mă pe străzi din Cotroceni pe care mă plimbasem de nenumărate ori, elev sau student, reflectând la proaspete lecturi sau refăcând în minte versuri abia scrise. Îmi plăcuse replica dată de Jean Moréas lui Mondrian: „Ce mă agasează la voi, pictorii, e calabalâcul; eu mi-am compus Stanţele plimbându-mă prin ploaie”. În ziua următoare m-am dus pe străzile din Parcul Jianu pavate cu piatră cubică şi prin Herăstrău, iar la miezul nopţii m-am suit în trenul de Tulcea pentru a putea prinde în dimineaţa următoare pasagerul de Sulina. Până la Maliuc stătusem în restaurantul vaporului, bând câteva pahare de vin şi mâncând sendvişuri cu salam. La altă masă, doi inşi cu accent lipovenesc comentau un articol din „Scânteia” în care era probabil vorba de părinţii care dau să bea vin sau bere copiilor. „Păi cum să nu-i dau şi băiatului să guste, dacă mă vede pe mine bând şi pofteşte?!...”, auzeam în spatele meu.

Cu zece zile în urmă, la Sulina, trecusem pragul unei bodegi atras de tricolorul fără stemă, din tablă, rămas de pe vremuri pe uşă. Un băieţel de vreo şase ani intrase cu o găletuşă de plastic din cele cu care se joacă în parcuri copiii, întinzându-i-o omului de la tejghea s-o umple cu bere trasă din butoi; îl trimisese taică-său după băutură. Mă dusesem la Sulina, pentru câteva ore, numai ca să văd marea. Am trecut de vechiul far, de clădirea fostei Comisiuni Europene a Dunării, de Cimitirul Marin, apucând printre dune de nisip amestecate cu scoici şi ierburi uscate sau pălite. După doi kilometri am ajuns pe ţărmul pârlogit, vast, pustiu, năpădit de ciulini, scaieţi şi gunoaie. Împrejur, nici ţipenie de om. Marea vuia scuipând clăbuci groşi de spumă. Era un spectacol dezolant şi măreţ, pe care îmi plăcea să-l privesc, tot aşa cum îmi plăcea să privesc de pe puntea vaporului trunchiurile contorsionate de salcie de pe malurile Dunării, intervalele de pământ sterp, cenuşiu, înnisipat, sau negru-mâlos, pâlcurile de arbori cu crengi subţiri, flexibile, rezistente la crivăţ, mestecenii cu coaja albă ca o vopsea de spital...

Un spectacol aparte fusese şi călătoria la Caraorman, un sat izolat din Deltă, unde mersesem cu colegul de geografie şi cu un tânăr învăţător din Crişan care se căsătorea cu o fată de-acolo. Pe la cinci după-amiaza ne-am urcat într-o barcă cu motor foarte încăpătoare, cu cârmă, acostată în spatele Căminului Cultural, în care am găsit şase persoane. M-am aşezat la pupa, pe o scândură îngustă, lângă motorul care mă despărţea de un bătrân cu figură de om deprins cu răbdarea. După o oră de mers, pe când se înnopta, barca a oprit ca să mai ia două persoane. Apoi s-a făcut întuneric adânc; auzeam nişte glasuri vorbind în dialectul hahol – o variantă a ucrainenei – şi priveam cu nelinişte ţeava de eşapament devenită incandescentă. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, bătrânul de lângă motor a scos dintr-un pachet mototolit o ţigară şi a aprins-o de acolo. Ne apropiam de nişte lumini, însă nu erau ale Caraorma­nului, ci ale unui punct de lucru cu pompe, drăgi, zgomot de aspersoare, becuri ca nişte reflectoare pe lângă care am trecut repede, reintrând în întunericul dens, umed şi rece. După o jumătate de ceas apăreau alte lumini, rare, pe un canal lat ce se termina cu pontonul unei cherhanale sprijinit pe stâlpi de lemn înalţi şi subţiri. Barca a virat la dreapta, pe alt canal, în capătul căruia, cam la un kilometru, sclipeau ciorchini de becuri. Peste zece minute coboram din barcă şi urcam apoi malul înalt ca un deal. Ne-am dus la socrii învăţătorului. În odaia de musafiri, bine luminată, atârnau pe un umeraş o rochie de mireasă şi voalul, lângă o superbă icoană rusească a Maicii Domnului, înaltă de peste un metru, înrămată şi ferecată.

Socrii învăţătorului au ieşit şi s-au întors cu farfurii cu plachie de crap şi rasol de şalău, felii înalte de pâine coaptă în cuptorul lor, pahare şi o oală de vin. Trecuse de miezul nopţii când a apărut Duan, un turc de vreo 35 de ani, ca să ne ducă la cherhana, unde aveam să dormim. Dinamul care alimenta cu electricitate satul îşi încheiase programul. Casele şi cele două canale erau luminate fantastic de lună şi stele. Drumul acela pe apă a fost un spectacol de o rară frumuseţe.

Duan navigase câţiva ani pe mări şi oceane. Ne-a povestit, cu patosul cu care domnul Podoabă evoca Germania Federală, despre Marsilia, Glasgow şi Singapore, până spre dimineaţă. După câteva ore de somn, ne-am luat rămas-bun de la el, coborând, pe scara de lemn pe care urcaserăm, direct într-o barcă cu motor ce ne aştepta să ne întoarcă la Crişan pe un drum mai lung şi mai drept. Era o vreme însorită. Pe Litcov, peste lanuri compacte de stuf îngălbenit, zburau stârci şi egrete. La capătul canalului, ne-a văzut Arkadi Safcenko de pe malul gospodăriei sale neîngrădite, făcându-ne semn să coborâm: „Haideţi, bre domnilor, jos, că-i ora prânzului!”.

*fragment din "Şi noaptea asta va trece", de Dan Ciachir

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News