Într-o zi din ianuarie 1976, la o lună după întoarcerea din Deltă, am ieşit într-o dimineaţă din casă – nu se luminase încă – la ora celor ce merg să facă analize, radiografii sau alte investigaţii medicale. Aveam starea lor sufletească, deşi mă duceam să dau un examen de traducător la o întreprindere de comerţ exterior, Romconsulting, de pe strada Armenească. Într-un birou de la mansardă mă aşteptau o doamnă la vreo 45 de ani, îmbrăcată cu gust, şi un domn ceva mai în vârstă, ale cărui costum, cămaşă şi cravată sugerau călătorii în Occident. Amândoi s-au arătat binevoitori şi mi-au dat să traduc scrisorile a două firme comerciale, una în franceză, cealaltă în italiană, care începeau cu 10 alambicate formule de politeţe, iar apoi mi-au dat să fac două retro versiuni. După mai bine de un ceas mă ridicam şi îmi luam rămas-bun; rezultatul examenului aveam să-l aflu peste două săptămâni.

Se luminase atunci când am coborât treptele clădirii şi după câţiva paşi m-am oprit. Cu un puseu de melancolie mi-am amintit că la câteva sute de metri de-acolo era casa cu parter înalt în care locuise Alexandru Paleologu (strămutat în Drumul Taberei de când se recăsătorise şi devenise tată), al cărei prag îl treceam cu câţiva ani în urmă, iar la alte două-trei sute de metri, în direcţie opusă, locuise cu chirie Cezar Ivănescu, împreună cu soţia, într-o casă de peste drum de Biserica Popa Rusu. Fusesem şi pe la ei în aceeaşi perioadă... Sentimentul că trecuse mult de-atunci mi-l întărea mirosul pe care-l simţeam în nări – de fum de foc de lemne ieşind pe coşul unei case. Cu un deceniu în urmă, mirosul acela odihnitor, asortat iernii, era ceva obişnuit în vechile cartiere din Bucureşti.

Pe drumul spre casă am trecut şi pe strada Dianei de lângă Piaţa Rosetti. Imobilul în care îşi avusese redacţia Editura Univers era ferecat. Intrasem şi în clădirea aceea cam strâmtă, cu etaj şi mansardă şi cu o bibliotecă de carte străină la parter, despre care auzisem că se risipise cu prilejul mutării editurii în câteva birouri din Casa Scânteii. Tot acolo ajunseseră, mutate din fosta reşedinţă a lui Edgar Auschnitt, şi cele trei reviste literare editate de Uniunea Scriitorilor. Îmi amintisem de o modă vestimentară adoptată de tineri în 1970: nişte redingote cu poale lungi,decupate la spate ca pe vremea lui Kogălniceanu. Mulţi poeţi îmbrăcaţi astfel urcau în serile de luni în mansarda clădirii, când se întocmea sumarul revistei „Luceafărul”, în speranţa de a fi incluşi în numărul din săptămâna în curs. Culoarul redacţiei părea o întrunire de paşoptişti sau11un platou de filmare unde se turna un documentar despre Războiul de Independenţă.

Era aproape 10 şi aerul devenise plăcut în acea dimineaţă negeroasă de ianuarie când am intrat pe Batiştei, ajungând în faţa „Intercontinentalului”. Cu un an înainte, pe la ora aceea, coboram uneori cu două-trei colege la bufetul expres din subsolul adânc al hotelului,unde studenţii chiuleau de la cursuri plictisitoare. Era un local foarte curat şi îngrijit, cu multe feluri de mâncare, unele pretenţioase, cu câteva sortimente de bere germană şi cehoslovacă, cu cafele şi răcoritoare. Am simţit brusc dorinţa să mă aşez la una din mesele de acolo, dispuse într-un fel de loje, cu o consumaţie simbolică dinainte. Localul era la fel de asortat ca anul trecut. După modul în care fumau, gesticulau, sorbeau din cafele sau din paharele de pepsi, recunoşteam studenţii şi studentele. Păreau neafectaţi de trecerea timpului. Aşa fusesem şi eu, ba chiar întârziam, până când, pe la 20 de ani, cineva mi-a atras atenţia –turnându-mi parcă acid sulfuric în urechi – că „nepunctualitatea este vocaţia ratatului”. Nu am mai întârziat niciodată de atunci şi dacă mă deosebeam prin ceva de oamenii de seama mea era în atitudinea faţă de timp. Acum, fără să regret perioada facultăţii, ajunsesem să-i am nostalgia. Examenul pe care îl dădusem, împins de familie, trimis nu întâmplător la întreprinderea aceea din Armenească, părea prologul unui serviciu zilnic de opt ore. De aceea pornisem dis-de-dimineaţă de acasă apăsat sufleteşte. Ajunsesem să-mi amintesc, în clinchetul de tacâmuri şi-n zgomotul de glasuri tinere, ca de o soluţie, de izolarea din Crişan, unde în ziua aceea se prăznuia Boboteaza pe stil vechi.

Izbăvirea de perspectiva unui serviciu de opt ore într-un birou de mansardă a venit pe neaşteptate datorită acelor documentare de televiziune de care am mai pomenit. Prezentat de o scriitoare cu care era prietenă redactoarea emisiunii Bucureştiul necunoscut, Maria Preduţ, peste câteva zile mă apucam de lucru. Când a venit rezultatul, evident pozitiv, al examenului de la Romconsulting, ieşeam deja la filmat cu operatorul.

Aducând comentariul la primul documentar, care era un fel de articol de patru-cinci pagini, Maria Preduţ mi-a spus că fiecare propoziţie din text trebuia să aibă acoperire în imagine. „Cu ce ilustrăm?” devenea principala întrebare de-acum încolo. Pe lângă pricepere şi cultură, Maria Preduţ avea talent de pedagog. Aş fi putut învăţa de la ea o meserie, însă îmi lipsea atracţia pentru televiziune şi în genere pentru film. La a doua filmare, operatorul Dumitru Crâşmaru mi-a arătat unde şi cum trebuie să privesc spre a vedea realitatea prin camera de luat vederi aşezată pe un trepied. M-am prefăcut încântat, deşi nu înţelesesem nimic. Ceea ce se cheamă „magia filmului” încetase pentru mine odată cu liceul. În primul an de facultate mai chiuleam uneori la matineul vreunui film franţuzesc sau englezesc, însă preferam să petrec acele ore, îndeosebi iarna, citind întins pe pat, cu pisica adormită la picioare. Experienţa acelor documentare mi-a adus însă un mare câştig stilistic. Ajunsesem, în septembrie ’76, la al cincilea sau al şaselea film, Bucureştiul lui Camil Petrescu. Reproduceam în comentariu un pasaj din romanul Patul lui Procust, dintr-o scrisoare în care protagonistul i se plângea femeii iubite de nişte ploi lungi, necontenite, deprimante... Eram în cabina Bucurei Onea, care număra vreo 30 de ani petrecuţi la masa de montaj. Alesesem pentru ilustrarea pasajului din scrisoare nişte secvenţe în care turna cu găleata. „Nu facem Tele-Şcoală”, mi-a spus monteuza, arătându-mi ca alternativă câteva cadre – luate din iniţiativa operatorului– cu un trecător cu gulerul trenciului ridicat, oprit să-şi aprindă ţigara lângă o vitrină pe care se prelingeau stropi de apă... În momentul acela am înţeles ce este sugestia şi i-am deprins limbajul.

Prin prisma acelor documentare am înţeles şi afirmaţia lui Fellini: „Cinematograful nu este fiul literaturii, ci al picturii”, pricepând totodată de ce consideram filmul „arta săracului”, în sens spiritual, şi de ce-l socoteam inferior literaturii. Am învăţat să privesc filmele altfel decât până atunci. În anul acela am tradus, fără să fi văzut filmul, scenariul la Amarcord, scris de Fellini şi Tonino Guerra. A’marcord înseamnă, în dialect, io mi ricordo – eu îmi amintesc. În volum textul scenariului era precedat de o poezie omonimă a lui Fellini, Eu îmi amintesc:

„Ştiu, ştiu, ştiu

Că un om are mereu mâinile curate

Iar eu mi le spăl

De trei-patru ori pe zi,

Însă ajunge să-mi văd mâinile murdare

Ca să-mi amintesc

De când eram copil”

Am aflat de la Bucura Onea că în filme există linişte-linişte şi„linişte activă”, care se propagă ca un foşnet abia perceptibil; că după un cadru cu mişcare spre stânga nu trebuie să urmeze altul, brusc ca un viraj, spre dreapta, întrucât ar sminti spectatorul; că Televiziunea a funcţionat iniţial în încăperile unei foste fabrici de glucoză de pe strada Molière, iar actualul său amplasament s-a obţinut prin sacrificarea unui parc – a Parcului Cerchez...

*fragment din "Şi noaptea asta va trece", de Dan Ciachir

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News