Momente fabuloase din istorie ne sunt astăzi dezvăluite de către scriitorul Dan Ciachir. 

”Un cenaclu mistic

Marele ierarh Antim Ivireanul – trecut, în anii din urmă, în rândul sfinţilor – a ctitorit între 1713 şi 1715 un aşezământ monastic în Bucureşti, cunoscut sub denumirea de Mânăstirea Antim. Însă hramul bisericii a fost şi a rămas „Toţi Sfinţii”. Prin testament, Antim Ivireanul a lăsat ceea s-ar putea numi în limbajul zilelor noastre o fundaţie; desigur, una bisericească, menită să îndeplinească opere de asistenţă socială, dar şi opere culturale. 

Abia în urmă cu circa un secol, biserica ridicată de Sfântul Antim Ivireanul a redevenit mânăstire. În 1944, Patriarhul Nicodim l-a desemnat ca stareţ pe arhimandritul Vasile Vasilachi. Era în preajma Paştilor din aprilie 1944, când la Antim şi în alte mânăstiri şi biserici slujba Învierii nu s-a ţinut la miezul nopţii, ci după ce se luminase, pentru ca făcliile din mâinile credincioşilor să nu devină ţinte ale aviaţiei inamice (Paştele căzuse după năprasnicele bombardamente anglo-americane din 4 aprilie acelaşi an). 

Noul stareţ al mânăstirii a desemnat un comitet de restaurare din care făceau parte profesorul Alexandru Mironescu şi scriitorul Sandu Tudor, arhitecţi fiind două personalităţi ale vremii: Horia Teodoru şi Ştefan Balş. Primarul de atunci al Capitalei a făcut o donaţie importantă – două vagoane de ciment –, iar Regina Elena, după ce a venit la Mânăstirea Antim, a făcut, la rândul său, o donaţie din caseta personală. 

Într-o carte de amintiri aparţinând arhimandritului Vasile Vasilachi găsim cele mai importante date despre ceea ce s-a numit Rugul Aprins, care a funcţionat între 1944 şi 1948 în calitate de asociaţie religioasă ortodoxă în următorul regim: joi seara, săptămânal, aveau loc aşa-numitele serate literare la stăreţie; în prima zi liturgică a săptămânii, într-o sală încăpătoare, majoritatea credincioşilor veniţi la Liturghie participau la „conferinţele de duminică după-amiază”. La întrunirile literare, de fiecare dată, preşedinţia şedinţei o avea scriitorul care îşi prezenta propria creaţie inedită.

Cele două forme de manifestare ale Rugului Aprins erau legate între ele prin personalităţile marcante ale acestui cenaclu mistic. Ion Marin Sadoveanu a citit un fragment de proză într-o joi seară, dar a şi conferenţiat într-o duminică publicului mult mai larg de după Liturghie. Acelaşi lucru îl putem afirma despre Mircea Vulcănescu – ne spune stareţul Vasilachi –, ca şi despre Anton Dumitriu. Un alt arhimandrit, Roman Braga, susţine că Anton Dumitriu a fost adus la Antim, la Rugul Aprins, de scriitorul-teolog Andrei Scrima, care i-a fost student şi, scurt timp, asistent. Un alt membru al Rugului Aprins, cu o strălucită prelegere despre Marea Muceniţă Anastasia fecioara, izbăvitoarea de otravă, a fost Paul Sterian. La Antim au venit, lucru mai puţin obişnuit, câteva personalităţi intelectuale feminine, în frunte cu Olga Greceanu, teolog şi pictor reprezentativ. Legat de biografia sa, nu putem trece peste o anumită însuşire: era singura femeie din țară care, cu dezlegare de la patriarh, putea să predice în orice biserică ortodoxă. Şi ulteriorul patriarh, Justinian Marina, i-a menţinut acest drept cu totul ieşit din comun. 

Mai veneau la Rugul Aprins Teodora Voinescu, important istoric de artă bisericească, o călugăriţă, Maica Sofia, şi mai multe profesoare. Un lucru iarăşi ieşit din comun este faptul că printre premiile atribuite unor scriitori, muzicieni, plasticieni s-a numărat şi cel primit de artistul de avangardă Mac Constantinescu. O altă personalitate laureată a fost marele compozitor Paul Constantinescu, foarte apropiat de Rugul Aprins, care dirija şi corul mânăstirii. El este, de altfel, autorul unor opere simfonice precum Patimile şi Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paşti. 

La întrebarea ce a fost Rugul Aprins, s-ar putea răspunde simplu şi scurt: un prilej de reunire a celor trei elemente constitutive ale Bisericii – clerici, călugări şi popor drept-credincios. Pentru că la Rugul Aprins au venit şi monahi precum părintele Sofian Boghiu, teologi de talia părintelui Dumitru Stăniloae, profesorul Ioan G. Savin, viitori martiri ai credinţei, precum Sandu Tudor, pe care l-am menţionat deja, cărora li se adaugă mitropolitul Tit Simedrea, precum şi alţi ierarhi, dar şi profesori secundari, medici, studenţi, care umpleau ceea ce se numea Sala Mare a mânăstirii. Însă un răspuns mai concret ar fi altul: Rugul Aprins a fost un cenaclu mistic care a reunit pentru prima oară în proporţie covârşitoare intelectuali, credincioşi şi elemente de mâna întâi din cler, monahism şi din învăţământul teologic. Noi nu am avut, ca în Rusia secolului al XIX-lea, o apropiere a intelectualităţii sau măcar a scriitorimii de Biserică, aşa cum s-a întâmplat cu Dostoievki – care este un Dante al Ortodoxiei – sau cu Gogol, care a mers în hagialâc la Sfintele Locuri. Am avut un clasic al literaturii diacon, pe Ion Creangă, iar românul cel mai cunoscut în lume, Constantin Brâncuşi, a fost succesiv clopotar bisericesc, cântăreţ în strană şi ipodiacon la Biserica Română din Paris, după cum ni-l înfăţişează, înveşmântat în stihar, o fotografie descoperită de Barbu Brezianu. Au existat unele apropieri rare şi vagi între intelectuali şi clerici în cercul revistei „Gândirea”, condusă de un profesor teolog, sau mai consistente între colaboratorii de la „Cuvântul” lui Nae Ionescu.

Rugul Aprins a constituit o noutate, iar nucleul său s-ar găsi într-o întâlnire petrecută la Cernăuţi între câţiva tineri intelectuali şi mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, ierarh care a cultivat prietenia multor oameni de cultură reprezentativi, între care Nae Ionescu şi Şerban Cioculescu. Însă o împrejurare foarte importantă a fost aceea a refugierii în țara noastră, în 1943, a unui grup de 30 de preoți din Rusia sovietică, a câtorva maici și a fostului mitropolit Nicolae al Rostovului de Jos, descăunat în 1917, însoțit de duhovnicul său, acel Ivan Kulîghin pe care îl evocă și invocă majoritatea celor care au trecut pe la Rugul Aprins. Mitropolitul Nicolae al Rostovului a avut şansa să moară la Mânăstirea Cernica, unde a fost foarte bine primit, însă Ivan Kulîghin a fost ridicat în 1947 de către ruşi şi dus în Siberia, de unde a apucat să trimită câteva cărţi poştale prietenilor săi români. Potrivit arhimandritului Roman Braga, Ivan Kulîghin a adus cu sine în România un sbornic (compilaţie din scrierile sfinţilor trăitori ai Rugăciunii inimii), alcătuită de egumenul Hariton al Mânăstirii Valaam din nordul Rusiei. Textele acestea despre practica Rugăciunii lui Iisus au fost traduse de călugării basarabeni şi multiplicate la maşina de scris. După instaurarea regimului comunist, ele au fost ascunse, întrucât acesta era foarte pornit pe lucrările de mistică şi de asceză. Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, este unul din cele mai însemnate lucruri ale practicii ortodoxe. Sbornicul pomenit datează din perioada în care Rugăciunea inimii era sinonimă cu o iniţiere de către duhovnic a celui ce voia să rostească neîncetat (de aceea se mai numeşte şi Rugăciunea neîncetată): „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Paisie de la Neamţ însă a „democratizat” Rugăciunea lui Iisus. Poate să o rostească oricine fără să urmeze o tehnică, şi Duhul Sfânt îl va îndruma pe măsură ce o rosteşte sau o spune în gând. 

Aşadar, punctul nodal al Rugului Aprins este unul de mare însemnătate, reprezentativ pentru conştiinţa dogmatică ortodoxă. Scriitori precum Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Sandu Tudor, Paul Sterian se concentrau în întâlnirile lor asupra unui aspect nespus de important de trăire şi credinţă creştină. Un alt subiect de discuţie la fel de important erau Energiile necreate, dogmatizate în secolul al XIV-lea de Sfântul Grigorie Palama. Între cei ce formau primul cerc al Rugului Aprins găsim şi oameni tineri – l-am citat pe Andrei Scrima deja, care va deveni apocrisiarh, adică ambasador bisericesc personal al Patriarhului Ecumenic Athenagoras la Conciliul General Vatican II (1963-1965). Poate că Patriarhul Athenagoras l-a desemnat ca atare întrucât era şi el pe jumătate aromân, precum trimisul său.

Început în timpul războiului, lichidat oficial în 1948, odată cu instaurarea regimului roşu, Rugul Aprins a continuat clandestin în anii ’50, îndeosebi în locuinţa bucureşteană a profesorului Alexandru Mironescu, vizitată periodic de părintele schimonah Daniil (Sandu Tudor). Din păcate, aceste întâlniri au fost curmate brusc de arestările din 1959. Atunci, în afară de cunoscutul proces Noica-Pillat, a existat şi unul – mai puţin notoriu – intentat unui număr de 20 de persoane legate de Rugul Aprins. Veriga între cele două loturi a constituit-o Nicu-Aurelian Steinhardt, care va fi botezat creştin ortodox în 1960, în cadrul unei slujbe i-am putea spune ecumenice, desfăşurată într-o celulă a Închisorii Jilava”

Fragment din ”O PUNTE PUTREDĂ (Scene din anii 1945-1947)” de Dan Ciachir. 

Rămâneți pe DCNews.ro, urmează noi fragmente din carte. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News