Data actualizării: 26.09.2019 13:38
Data publicării: 26.09.2019 08:59

Secretele Palatului Romanit

Autor: Flaviu Predescu | Categorie: Destination bucharest

Corneliu Baba, autoportret Arhiva DC News

Am băut o cafea pe Lipscani și pentru că am rămas însetat de culori, am închiriat o trotinetă și am pornit pe Calea Victoriei să văd ce mai pot descoperi.

Din Centrul Vechi până la numărul 111, în mod obișnuit, nu ai cum să faci mai mult de 7 minute pe două roți și poate un timp dublu sau ceva în plus dacă mergi pe jos. Mai mult, alegând acest itinerar, ai norocul să străbați cea mai frumoasă parte din fostul Pod al Mogoșoaiei, începând de la Cercul Militar și continuând cu Capșa, Teatrul Odeon, Palatul Telefoanelor, Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, Ateneul, Hotelurile Novotel, Athenee Palace, Radisson Blu, Biserica Albă și multe altele, care mai de care mai fățoase sau mai misterioase. Diverse combinații între vechi și modern, o coloană vertebrală fără de care nu ne-am putea imagina Bucureștii.

Pe partea stângă, în sensul spre Piața Victoriei, intrăm pe o poartă, într-o grădină cu verdeață, în care susurul timid al unui havuz gâdilă tăcerea statuilor răspândite prin grădina Palatului Romanit. Aerul său royal ne duce cu gândul la tot felul de vremuri. Cum o fi fost pe atunci? Granulele timpului parcă s-au oprit o clipă și totuși se mai scurg printre degete. Atunci refugiul tot în artă se găsește, în imagini, expresii și din nou culori.

Interacțiunea cu muzeograful MCA a început să deslușească din misterele Palatului. Sintagma de „muzeu al colecțiilor” te incită. Nu e doar un muzeu care reunește opere individuale de artă. Aici colecțiile, ansamblurile de opere de artă sunt în sine exponate, ne-a mărturisit cu căldură reprezentantul MNAR.

Palatul Romanit – simbol al unui Bucureşti tot mai romantic

Găsim Palatul Romanit ca una dintre clădirile de pe Podul Mogoșoaiei edificate la începutul secolului al XIX-lea. În Țările Române, foarte multă documentație din acea perioadă nu s-a păstrat pentru că arhivistica românească abia în a doua jumătate a acelui veac începe să capete formă. Nu se cunoaște exact momentul construirii palatului, dar se crede că după 1812, timp de câțiva ani a durat edificarea. A făcut parte din acel proces de consolidare urbană a Bucureștiului, care a survenit după 1802, când un București al clădirilor de lemn, al maghernițelor, a fost pus la pământ de un incendiu și atunci a avut loc acest demers de consolidare urbană de configurare a Capitalei.

Supraetajarea Palatului Romanit s-a făcut către finalul secolului al XIX-lea, nu în prima etapă de construire Arhiva DC News

Este interesantă această retragere de la șosea, care dă senzația de enclavă, de oază. Turiștii pot veni în curtea muzeului să citească, să se reculeagă. Arhitectura este în stil neoclasic, de inspirație europeană, occidentală. La momentul la care a fost construit era o clădire foarte modernă, care reprezenta o tendință spre arhitectura vestică, îndeosebi franceză – poate influențată şi de contactele cu lumea culturală rusească –, de la care elitele din acea vreme încercau să se revendice. Din documentele care există se pare că a fost construit de un anume Facca. Nu se prea știe despre Facca, se presupune că ar fi fost tatăl lui Costache Facca (1801-1845) unul dintre întemeietorii dramaturgiei românești. Urmașii lui Facca au vândut clădirea celui de-al doilea proprietar, vistierniculGrigore Romanit sau Romanet, cu origini fanariote, de la care provine denumirea actuală. Acesta nu a avut urmași, clădirea le-a rămas surorilor sale, care, la un moment dat, în anii 1830, au vândut statului clădirea și de atunci ea a început să aibă funcții administrative diverse, până în comunism și inclusiv în comunism, până în anul 1978, când a fost înființat acest Muzeu al Colecțiilor și s-a decis să îi fie alocată această clădire.

Supraetajarea Palatului Romanit s-a făcut către finalul secolului al XIX-lea, nu în prima etapă de construire. În prezent are trei niveluri. La parter este expusă doar Colecția Simu în dreptul căreia se intră într-un alt spaţiu, cu rol de lapidariu, aflat la subsol. În secolul al XIX-lea interioarele din Palatul Romanit arătau radical diferit. Lambriuri, sculptură în stuc foarte elaborată, lampadare de cristal de Veneția și plafoane pictate. Recapitulând, palatul a fost construit începând cu 1812, devenind gazdă a Muzeului Colecțiilor de Artă din 1978.

Muzeul Colecțiilor de Artă – născut după cutremurul din 1977

Înființarea vine după cutremurul din 1977. Se pare că acest eveniment trist a impulsionat decizia de a aduce colecțiile private, existente la acel moment în București, sub aceeași umbrelă, între altele și în ideea de a fi protejate și de a fi conservate în acord cu normele muzeologiei moderne. Consemnabil este și faptul că, spre deosebire de situaţia existentă în cea mai mare parte a muzeelor din ţară şi din străinătate, cea mai mare parte a patrimoniului deținut de Muzeul Colecțiilor de Artă poate fi văzut, pentru că este expus.

Încă dinainte de 1978, o parte dintre colecții se aflau deja în proprietatea statului, doar că acesta erau păstrate în diverse locuri, unele chiar în locuințele colecționarilor. Unele case de colecționari, cum ar fi cea a lui Moise şi a Elisabetei Weinberg, aveau ele însele statut de muzeu și puteau fi vizitate în anumite zile din săptămână. Situația s-a schimbat după 1978. Ele au fost aduse la Muzeul Colecțiilor de Artă.

Din punctul de vedere al specificității sale, muzeul este unic la nivel mondial. Muzeul Colecțiilor de Artă se diferențiază de un muzeu obișnuit tocmai prin faptul că însumează colecții, ansambluri, împreună cu istoria lor. Majoritatea acestor ansambluri au fost alcătuite în ultima parte a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, cea mai mare parte dintre ele, după criterii care țin de preferințele personale ale colecționarului sau după criteriile de valoare ale epocii respective.

În 1978 s-a pornit de la 13 colecții, iar astăzi există 51. Găsim reprezentată toată arta românească modernă, din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, pentru că evident, colecționarii au fost contemporani cu artiștii pe care astăzi îi considerăm canonici. Iată câteva exemple: Aman, Grigorescu, Luchian, Iser, Petrașcu, Tonița. Prin comparaţie, arta occidentală a fost mult mai puţin prezentă în colecţiile româneşti, însă un ansamblu elocvent în acest sens este colecţia soţilor Elena şi Anastase Simu, al cărei patrimoniu este actualmente conservat atât la Muzeul Colecţiilor de Artă, cât şi la sediul principal al Muzeului Naţional de Artă. Colecțiile pot fi foarte mici: de la 1, 2 lucrări, până la colecții foarte mari, de peste 1000 lucrări. Este interesant că printre colecționari se găsesc mulți medici. Probabil datorită faptului că artiștii se numărau printre pacienții lor.

Între 2003-2013 Muzeul a fost închis, pentru că au avut loc ample lucrări de renovare Arhiva DCNews

Tipuri de colecții – monografic și eterogen

O colecție monografică este formată exclusiv din lucrările unui anumit artist, aflate în posesia sa sau a familiei sale la moartea acestuia şi ulterior donate statului de către urmaşii lui. Exemple: Iser, Baba, Alexandru Phoebus, Idel Ianchelevici ori Simion Iuca, cea din urmă recent donată. Altfel decât monografică, o colecție poate fi eterogenă, alcătuită de un amator de artă, care conține un număr divers de artiști.

Colecția „Elena și Anastasie Simu” – Muzeul din inima MCA

La parter, dar cu intrare prin interiorul Corpului Central, se află colecția lui Anastasie Simu. Ea reprezintă o notă distinctă în interiorul Muzeului Colecțiilor de Artă. Dacă majoritatea colecționarilor români au fost pasionați de artă românească, contemporană lor, Anastasie Simu a ținut neapărat să aibă în colecție şi lucrări de artă occidentală. Ele erau expuse pe școli de artă în Muzeul Simu, primul muzeu din București. Se găsesc o mulțime de nume de artiști occidentali, nume importante la trecerea dintre secolul al XIX-lea şi secolul XX, care se poate ca multora dintre noi să nu ne mai spună nimic astăzi, însă, dacă s-ar cerceta presa din primele trei decenii ale veacului trecut, am vedea că acești artiști erau în trend. Vedem astfel cum legile nescrise de funcționare ale istoriei artei schimbă ierarhiile. Peste 600 de lucrări ale fostului Muzeu Simu se află acum în Palatul Romanit, aparținând MNAR prin Muzeul Colecțiilor de Artă.

Era vorba despre artă franceză, artă germană, artă austriacă etc., pentru că demersul lui Simu era și unul educativ, pedagogic. În acele timpuri, la noi, domeniul de istorie al artei era incipient. Nu existau informații, acces la imagini, reproduceri, nu toată lumea putea să călătorească și atunci el a încercat ca prin colecția lui să panorameze într-un fel istoria artei europene, să o sintetizeze și să o aducă la București.

Povestea busturilor soților Simu

Realizarea comenzii a durat foarte mult pentru că a început Primul Război Mondial Arhiva DC News

Găsim aici busturile celor doi soți Simu. În 1913, pentru că artistul francez Antoine Bourdelle, discipol al faimosului Auguste Rodin, era foarte apreciat, Anastasie Simu a ținut să ia legătura cu el pentru a-i lansa comanda unor busturi. Pentru portretul soției (1913) și ulterior pentru portretul lui. O variantă în marmură a acestor două portrete se află la Palatul Regal, unde se află și sediul central al MNAR. A fost o comandă cu peripeții, există o corespondență care se păstrează între Anastasie Simu și Antoine Bourdelle. Simu l-a vizitat la atelierul din Franța. Realizarea comenzii a durat foarte mult pentru că a început Primul Război Mondial, după lansarea comenzii și fiind o perioadă mai turbulentă, Bourdelle a întârziat mult cu livrarea comenzii. Bustul Elenei Simu ajunge abia în 1920 la București.

Portretul lui Simu, oprea lui Adler

Îl descoperim și pe Jules Adler (1865-1952) un nume necunoscut astăzi, dar care la vremea respectivă era considerat suficient de important încât să reprezinte Franța la Bienala de la Veneția, cu lucrarea Veghe de noapte(1906). Un alt artist considerat important la vremea lui este Pierre Gourdault (1880-1915) cel care i-a pictat portretul lui Simu.

Pierre Gourdault (1880-1915) cel care i-a pictat portretul lui Simu Arhiva DC News

Pictorul a murit prematur, la 35 de ani, în Primul Război Mondial, iar faima lui a crescut postum. În depozitul muzeului există și o lucrare foarte mare de Gourdault, singura lui operă cu subiect istoric, intitulată Anul o mie, expusă în 1907 la Salonul din Paris, pe care Anastasie Simu a vrut neapărat să o cumpere pentru că era foarte bine recenzată. Aflăm din memoriile unui alt colecționar român, este vorba de Zambaccian, toată istoria achiziționării acelei lucrări. Lui Gourdault i s-au dedicat expoziții retrospective, a fost decorat postum, dar lucrările pe care le avea Simu datează din perioada de început.

În sala de la parter, printre lucrările ce le-au aparţinut soţilor Simu, se țin ocazional concerte. Aici s-au ținut și câteva ediţii ale evenimentului Opera FANtastică, organizată de Luminița Arvunescu.

Recapitulând povestea muzeului Simu, putem spune că 17 ani a stat în proprietatea sa, 8 ani din cât a mai trăit Anastasie Simu a aparținut statului român și încă 25 i-a supraviețuit, până la demolarea din 1960. Interesant este și faptul că, pe lângă donația muzeului din 1927 a lăsat statului și o sumă de bani pentru achiziții noi, care să fie făcute după moartea lui. Muzeul a fost construit între 1907-1910.

Apolo și Dafne

Simu a colecționat chiar și artă renascentistă şi barocă. Una dintre cele mai vechi lucrări deținute de Simu este Sfânta Ecaterina cu roata, instrumentul ei de tortură, o replică de la finalul secolului al XVI-lea după un original făcut de Petrino Giannino, zis Giampietrino, un discipol al lui Leonardo da Vinci. Lucrarea a fost achiziționată de la Milano, unde pictorul a fost activ, la fel ca Da Vinci. O altă lucrare interesantă este Apolo și Dafne (1640-1687) de Pietro Liberi (1605-1697) un artist venețian foarte important al secolului al XVII-lea.

Apolo și Dafne (1640-1687) de Pietro Liberi (1605-1697) Arhiva DC News

Istoricul de artă Cosmin Ungureanu, curator în cadrul secției de Artă Europeană a MNAR, a reușit identificarea autorului și lucrarea a fost restaurată recent. Postura lui Dafne dă impresia unei ieșiri din tablou, ca şi cum ar năvăli în spaţiul privitorului, fapt care sporește impactul lucrării.

Colecția „Corneliu Baba” – culorile rămase pe paletă

În secțiunea rezervată Colecției Corneliu Baba (1906 – 1997) găsim opere aparținând artistului împreună cu obiectele sale. Niște obiecte din atelier, chiar pensulele cu care picta, un caiet de schițe, paleta, un scrin, o masă de lucru, obiecte care făceau parte din ambianța vieții lui cotidiene. Este emoționant să vezi culorile de pe paletă.

Am aflat că vizitatorii sunt interesați de astfel de obiecte, pentru că există în modernitate acest mit al artistului și practic tot ce a atins el, din perspectiva iubitorilor de artă, are o anumită importanță, iar pe specialişti îi ajută să descifreze aspecte ale procesului de creație. De exemplu în cadrul colecției Iosif Iser, există niște obiecte care se aflau în casa lui, obiecte de uz cotidian, obiecte de veselă de pildă, pe care el le-a și reprezentat în tablouri. Astfel, la Muzeul Colecţiilor de Artă obiectele pot fi văzute alături de operele în care au fost reprezentate.

Uneltele de pictat ale lui Corneliu Baba Arhiva DC News

Baba şi-a trăit tinerețea în perioada interbelică. Un portret special este cel al lui George Enescu. Pictorul era pasionat de muzică. Printre obiectele expuse în această colecţie poate fi văzută, în luna septembrie 2019, şi vioara ce i-a aparținut artistului.

Așa am aflat că cei care vin la Festivalul Enescu pot să vadă cine l-a pictat pe Enescu. Secția Educație şi Comunicare a MNAR a gândit un traseu care străbate Muzeul în căutarea unor lucrări de artă cu subiecte muzicale.

În partea stângă găsim lucrări din celebra serie de picturi Regele nebun. Unii critici de artă au dat acestor lucrări o interpretare în contextul politic de la finalul regimului comunist: paleta întunecată, acest tip de „expresionism”, disperarea care se citește pe chipurile personajelor a fost interpretată (oarecum) ca o formă de rezistență prin artă, întrucât Baba a fost considerat un artist fanion și în perioada de dinainte de 1989. Este posibil ca în anii ‘80 să-l fi încercat anumite angoase. A fost profesor la Institutul Nicolae Grigorescu, astăzi UNARTE, aflată în vecinătatea MCA, fiind unul dintre cei mai apreciați și cei mai renumiți profesori, el împreună cu Ciucurencu, la catedra de Pictură, mulţi artişti contemporani revendicându-se fie de la unul, fie de la celălalt. Astfel că pictorii români sunt împărțiți uneori, în glumă, în „babiști” și „ciucurentiști”.

Colecția „Elena și dr. Iosif Dona”

Una dintre cele mai importante și cele mai vechi colecții românești. Fenomenul colecționismului românesc, a început cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Practic nu există niște reguli de a colecționa. Fiecare proceda după cum considera, componenta gustului personal fiind foarte importantă. Colecția „Dona” este importantă și pentru că aici se regăsesc toate etapele artei românești moderne, începând de la Aman, Tattarescu și continuând cu Grigorescu, Luchian și cu Iser, Petrașcu, Tonița. Toate numele grele ale artei românești sunt reprezentate aici. Este o colecție eterogenă. Pasiunea pentru colecționism i-a fost transmisă din familie doctorului Dona.

Colecția „Dona” este importantă și pentru că aici se regăsesc toate etapele artei românești moderne Arhiva DC News

Familia Dona ajunge să se înrudească la un moment dat cu pictorul Nicolae Grigorescu.O nepoată a lui Iosif Dona se căsătorește cu fiul lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe. Activitatea de colecționar a lui Iosif Dona a început devreme, influențat fiind de tatăl lui, generalul Nicolae Dona. Colecția lui a început cu o lucrare de Grigorescu. Aici avem „Flori de măr”. Această lucrare a fost cumpărată de I. Dona la vârsta de 27 de ani.

O lucrare mică dar însemnată, din aceeași colecție, reprezintă primul atelier al lui Nicolae Grigorescu de la Paris. Este o perioadă importantă pentru formarea lui Grigorescu. Ne arată ambianța în care și-a desfășurat activitatea artistul la Paris. Neexistând foarte multe documente cu privire la acest sejur parizian al lui Grigorescu, devine cu atât mai important. El este unul dintre pictorii care au lucrat la Barbizon. Grigorescu a fost unul dintre primii artişti români care au avut experienţe occidentale formative. La începutul secolului XX, cei mai mulți pictori români aveau o experiență pariziană, dar la jumătatea secolului al XIX-lea nu era un lucru așa comun. Grigorescu a făcut demersuri, a obținut cu greu o bursă pentru a putea studia la Paris, iar apoi pentru a-și putea prelungi sejurul. A intrat în contact cu acești pictori de la Barbizon care pictau în plein-air, fiind momentul în care Grigorescu ajunge să se îndrăgostească de natura frustă.

Colecția „Hurmuz Aznavorian” – politicianul care a murit la Canal

Am pătruns acum într-o altă încăpere. Colecția Hurmuz Aznavorian este expusă într-o cameră mică. Ea are însă o poveste. Familia lui Aznavorian a avut foarte mult de suferit odată cu instaurarea regimului comunist. Hurmuz a fost un jurist și personaj implicat politic, membru al Partidului Liberal. Odată cu venirea comuniștilor la putere a făcut temniță grea și a murit la Canal. În noua ipostază, familia a supraviețuit datorită colecției. Au fost nevoiți să vândă colecția ca să poată supraviețui în acei ani de persecuție, anii 1950. Au rămas aceste 36 de lucrări din aproape 400, cât număra colecţia la origine.

Au rămas 36 de lucrări din aproape 400, cât număra colecţia la origine Arhiva DC News

Pe holul dinspre luminator o găsim, prin intermediul lucrărilor ei pe Céline Emilian (1898-1893) născută la Paris dar într-o familie de români. Fiind activă în România în perioada interbelică. A expus constant la toate manifestările expoziționale importante, a fost foarte bine recenzată, receptată cu entuziasm de critici, chiar dacă astăzi numele ei pare a fi uitat.

Colecția „Marcu Beza - Hortensia și Vasile G. Beza”

Am ajuns la etajul 2 și am intrat într-un loc spectaculos, practic într-un alt univers. Colecția lui Marcu Beza, scriitor, istoric al literaturii și diplomat român, membru al Comitetului Național Român, o organizație de exil formată în 1940 la Londra. El a fost pasionat de artă orientală, rodul călătoriilor sale în Asia, Europa și Africa dă colecției lui un caracter hibrid. Este și o colecție de artă, dar totodată și una etnografică. Suntem în Camera Orientală, aşa-zisa „Cameră arabă”, care se afla în reședința colecționarului și a fost reconstituită în muzeu.

Colecția „Marcu Beza - Hortensia și Vasile G. Beza" Arhiva DC News

Beza a studiat la Londra, a conferențiat la King’s College, a scris cărți despre istoria literaturii engleze, a scris despre romantismul englez, a editat prima gramatică română tradusă în limba engleză, la Londra, apoi o ediție a operelor lui Ion Creangă. A fost un ambasador al culturii și valorilor românești. A fost diplomat la Ierusalim.

Colecția artistei japoneze Shizuko Onda

Este o artistă contemporană, născută în 1936. După o expoziție avută la începutul anilor 1990 la București a donat lucrările Muzeului Colecțiilor de Artă.

MCA este un loc fascinant, cu foarte multe povești, nu doar 51 de povești, ci mult mai multe. Din aceste povești individuale se tot ramifică altele. Povești care încapsulează o parte din istoria României din ultimele două secole. Este un loc plăcut ca spațiu, atât în exterior, cât și în interior și este o formulă muzeală inedită.

Un lucru important este și acela că este deschis lunea și marțea, atunci când celelalte muzee sunt închise (de regulă în aceste zile) și este închis joia și vinerea.

„Colecționarii au donat de fapt oamenilor”

La plecare am întrebat la întâmplare un vizitator străin și unul român aflați pe holurile MCA despre impresia pe care a lăsat-o asupra lor mai ales atmosfera din interior:

„Îmi place muzeul și îl consider interesant mai ales că este axat pe artiștii români, pentru că nu suntem obișnuiți să-i vedem în străinătate. În Franța, Germania sau în Marea Britanie găsim foarte puține din picturile lor și consider că este o idee foarte bună pentru România să-și promoveze și să aibă grijă de propria cultură. Îmi place foarte mult Ciucurencu. L-am descoperit venind aici și asta m-a bucurat. Dintre Ciucurencu și Baba îl prefer pe Ciucurencu, pentru că Baba este interesant dar foarte întunecat și Ciucurencu este mai colorat și mai optimist. Am citit despre conceptul muzeului, faptul că este format din colecții și mi se pare interesant.” - Louis, din Paris.

Colecționarii nu și-au donat colecțiile statului, ci oamenilor care pot avea acces neîngrădit la frumusețile pe care ei le-au strâns și le-au îngrijit Arhiva DC News

Iar Lucian, din București, a spus : „Muzeul Colecțiilor de Artă este un exemplu al spiritului de mecenat al colecționarilor de clasă. Aceștia au înțeles că arta nu este menită să fie ținută într-un seif, ascunsă, ci admirată și că ea trebuie să se bucure de privirile publicului. Colecționarii nu și-au donat colecțiile statului, ci oamenilor care pot avea acces neîngrădit la frumusețile pe care ei le-au strâns și le-au îngrijit. Astfel, colecțiile au viață si pot inspira noi colecționari.”

Ar mai fi foarte multe de spus dar închei această scriere mulțumind oamenilor care au în custodie aceste comori prețioase pentru amabilitate. Așa mi-am luat rămas bun de la misterele Palatul Romanit și am pornit pe Calea Victoriei în căutarea unei noi destinații care să îmi umple sufletul de bucurie și culoare.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News