Tabletă
Desktop
Data publicării:
Sclavia timp de aproape 5 secole a romilor, în România. Gelu Duminică: „Stră-stră-străbunicul meu a fost rob”
Colaj: Freepick, Facebook Gelu Duminică
Gelu Duminică a postat un text emoționant care face referire la cele aproape 5 secole în care romii au fost ținuți sub sclavie, de către boieri, stat și biserică, pe teritoriul țării noastre.
Textul integral:
„ „Auzi, sa faci bine si sa-ti pregătești catrafusele. Să te duci unde vrei ca de astăzi numai ești in stăpânirea mea”. Cam asta îmi închipui să fi fost dialogul dintre boier si Arun, stră-stră-străbunicul meu, cel care a fost rob boieresc de când se știa. La auzul vestii a început să plângă, fiindu-i teama că, în lipsa boierului, o să moară și nu o să aibă cine să-l îngroape.
Nu știa ce e aia libertatea și nici nu s-a bucurat prea tare când a primit-o, la cei 35 de ani ai săi simțindu-se destul de bătrân. Se gândea că ai lui copii lui nu vor mai trăi cu frica coarnelor de fier, botniței sau a fumului ce îți mănâncă ochii în timp ce ești atârnat cu capul in jos, și asta l-a liniștit. Și-a luat nevasta și copiii și a plecat. Știa cum să muncească pământul și era convins că din munca ce o va face, poate trăi și el și ai lui.
Nu aveau nimic: nici casă, nici masă și nici pământ. Despăgubire din partea statului au primit boierii și mânăstirile, ei, victimele, fiind ignorați de lege. S-au așezat la marginea unui sat, la vreo 10 km de unde a trăit toată viața, acolo unde se aciuaseră toți ai lui. Țăranii români au numit cele două zone unde s-au așezat foștii robi „Tigănești” și „Negrilești”, și chiar și acum cele două sate poartă fix aceste nume. Știau că sunt țigani și că românii nu îi vor prin preajmă, și erau învățați să nu deranjeze. Nimeni nu înțelegea care e diferența dintre ei și restul oamenilor, pentru că ei purtau aceleași straie și vorbeau aceeași limbă ca romanii (erau romi vătrași, care au fost obligați să nu mai vorbească limba maternă din cauza fricii boierului să nu apară răscoale) însă au crezut că e mai înțelept ca fiecare să-și vadă de treaba lui și să nu se duca în sat. La început, și-au făcut un bordei cum aveau în șatră, pe urma a decis să-și construiască o casă de pământ, cu două camere, cum a văzut la oamenii din sat. A început să povestească nepoților cum era „atunci” și cum îi căznea boierul, însă nu o făcea cu mânie. Povestea de fetele din șatră care rămâneau grele cu beizadelele și care erau surghiunite și batjocorite de boiereasă ca nu cumva să „ se ridice cu pretenții”. Era mândru că nepoatele lui nu mai erau nevoite să aibă fața acoperită cu funingine și nici țâțele legate cu un brâu, nu de alta însă, pe vremea aia, doar așa sperau, cei ce aveau fete frumoase, să nu trezească poftele coconilor. Nu exista împotrivire, că doar erai a lor cu trup si suflet, și de nu făceai ce ți se poruncea, era vai de capul tău și a tuturor celor de pe lângă tine…..
Ani de zile au muncit din greu, cu ziua, să supraviețuiască.Prin sat, sună goarna și cheamă tinerii la adunare. Celor ce se înrolau li se promitea pământ și bătrânul era tare supărat că nu se mai poate duce la război, convins fiind ca aceasta este „semnul lui Dumnezeu (ca să aibă și ei peticul lor de pământ și să nu mai muncească pentru alții)”. Cei trei băieți ai lui se duc să se lupte cu turcul și o fac cum știu ei mai bine, timp de un an. Doar unul se întoarce, ceilalți doi murind la poalele Smârdanului. Străbunicul aduce cu sine un act prin care aveau ce și-au dorit: pământ. Acela a fost momentul de cotitura din viața familiei mele.
Au muncit pământul în liniște zeci de ani, bucurându-se de tihna libertății. Nu mai existau atât mari diferențe, băieții din țigănie fiind în legătura de prietenie cu cei din sat, alături de care luptaseră pe front. Fiind oameni harnici și la locul lor, cei din țigănie au reușit să-și facă gospodărio frumoase și să facă covoare și țesături pe care să le ofere zestre fetelor lor atunci când se măritau. Fetele erau pețite și de băieți de români, însă teama de a nu fi țigănite le făcea să nu fie foarte deschise la ideea de a-ți lua bărbat din sat. Bunicul, când a venit vremea, s-a însurat cu o fată din Țigănești care era râvnită de mulți băieți. Nu s-a putut bucura mult de ea, pentru că trebuit să plece la război, frontul fiind la nici 50 de km de casa lor (frontul de la Mărășești-Oituz). A venit acasă trist și schimbat, însă cu promisiunea ca vor mai primi un hectar de pământ.
Își dădeau doar băieții la scoală, fetele fiind învățate să fie gospodine. Așa era în tot satul și noroc cu învățătoarea care venea le bătea la poartă și le spunea că e obligatoriu să-și trimită copiii la scoală minim 4 ani. Carte mai multă a făcut doar unul dintre frații mamei, care a ajuns să termine chiar 8 clase. Mama, fiind cea mai mica fată din casă a învățat să țese, să coase, să toarcă, să facă mămăligă și să pună murături, A învățat să fie „femeie”, nicidecum să scrie și să citească.
Eu sunt a cincea generație de după Arun.Suntem 4 frați: cei mai mari au lucrat în armată, unul timp de 25 de ani altul până s-a îmbolnăvit de diabet; al treilea a fost constructor de nave pe șantierele din SUA și Olanda, și al patrulea sunt eu.
Noi însă nu am fi existat dacă Arun ar fi fost încă rob.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
