Iohannis a avut un traseu impecabil, din punct de vedere al instituțiilor europene, nu a gafat, nici nu a avut inițiative imprevizibile, fiind deci un candidat perfect eligibil. Un avantaj îl constituie expunerea de care se va bucura în prima jumătate a anului viitor, când România asigură președinția UE. Cel puțin la nivel simbolic este apropiat Germaniei, fără a fi cetățean german. De ce ar fi important acest amănunt? Săptămâna trecută, când Claude Juncker a dat o lovitură tip blitzkrieg, numindu-l pe Martin Selmayr în postul cheie de secretar-general al Comisiei, în presa de la Bruxelles s-au făcut auzite voci care reproșau Germaniei că are prea multă putere. Secretarul-general al Parlamentului European, Klaus Welle, este german, la fel Helga Schmid, secretarul-general al Serviciului Extern al UE. Un reprezentant al ”noii Europe” ar da bine în postul ocupat de polonezul Tusk.

Întrebarea este de ce au apărut acum informații ”pe surse” , cu peste un an și jumătate înainte de posibila preluare a mandatului?

Momentul nu este unul prematur, ci poate fi considerat optim pentru a se crea un orizont de așteptare și a se testa reacțiile la acest scenariu. Importantă este și poziționarea pe scena politică internă.

Cu un președinte în funcție care ar candida sigur la al doilea mandat, nu ai cum să evaluezi alți prezidențiabili pe partea dreaptă. Sondajele de opinie sunt distorsionate de efectul de halou: publicul nu vede (nu se gândește la) alt candidat din cauză că există un prezidențiabil acreditat cu cele mai mari șanse. Odată construită premisa că președintele în funcție ar putea să fie obligat la un mandat mai înalt, în UE, se deschide jocul, în plan intern: pot fi testate mai multe variante și măsurate șansele, prin cercetări sociologice.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News