Înainte de cedarea Cadrilaterului, în toamna anului 1940, principala staţiune maritimă de pe litoralul românesc era Balcicul, nu în sens cantitativ – rolul acesta îl deţinea Eforia, rebotezată Carmen Sylva după pseudonimul literar al Reginei Elisabeta –, ci sub aspect monden: aici îşi petrecuse verile, până în 1938, Regina Maria, înconjurată de câteva turcoaice care o adorau. Nae Ionescu avusese şi el o casă discretă la Balcic şi un cuter cu care făcea plimbări pe mare împreună cu mai tânăra sa prietenă, Elena Popoviciu-Lupa, o femeie blondă evocând nordul Europei, „cu ochi albaştri ca oţelul”, potrivit lui Mircea Vulcănescu. Sălaş estival la Balcic avea şi Stelian Popescu, alt director de ziar, gazeta sa, „Universul”, deţinând recordul de tiraj de 200.000 de exemplare în România interbelică... Şapte descendenţi ai vechii şi marii familii boiereşti Balş – numele unuia dintre ei, Matei, îl poartă astăzi un cunoscut spital din Bucureşti – au venit la Balcic în fiecare vară, până în 1938, timp de 15 ani consecutiv. Balcicul avea însă şi un strat de boemă întrunit din scriitori şi din pictori, care, prin pânzele executate aici, au creat o şcoală purtând numele pitoreştii aşezări turco-tătare din sudul Dobrogei.

În 1945, lumea a început să vină iarăşi la mare. Un primar al Constanţei, dornic să scoată scăldatul în mare şi cabinele din zona peninsulară a oraşului, a creat în 1906 Mamaia, care avea o plajă superbă şi mai păstra un aer sălbatic. Avea însă foarte puţine case (între care o vilă a Regelui Carol al II-lea) şi doar două hoteluri, ridicate spre sfârşitul epocii interbelice după planurile arhitectului G.M. Cantacuzino. Moderne, luminoase, expresive, acestea se numeau „Cazino” şi „Rex”. Tot G.M. Cantacuzino proiectase şi superbul hotel „Belona” din Eforie, construit în 1940 şi asemănat cu „un pachebot care sparge valurile”. 

După război, Eforie a continuat să deţină întâietatea între staţiunile de pe malul românesc al Mării Negre. Iniţial, ea se numise Movilă, după numele de familie a trei fraţi proprietari ai terenurilor pe care le parcelaseră şi le vânduseră, în felul acesta constituindu-se treptat staţiunea. Aceasta îşi datora denumirea unei clădiri masive, de trei sau patru etaje, aşezată pe malul înalt al mării, aparţinând Eforiei Spitalelor Civile, fiind hotel şi sanatoriu totodată. În perioada interbelică, N. Iorga îşi ridicase o casă de vacanţă la Eforie, iar Regele Carol al II-lea, o reşedinţă estivală purtând numele Castelul de nisip. În aceeaşi perioadă au apărut în noua staţiune hoteluri pe faleză şi o suită de vile mici, albe, cu jaluzele albastre, cea mai expresivă aparţinând lui Aristide Blank, fiu al bancherului omonim şi soţ, pe atunci, al pianistei Cella Delavrancea. Om de finanţe şi de condei, deopotrivă, cu manifestări de Mecena, Aristide Blank a instituit un premiu literar consistent, denumit „Techirghiol-Eforia”. Apărătoare din rogojini serveau în grădinile-restaurant, la vremea prânzului, să atenueze căldura puternică. Tot atunci, câteva spaţii au devenit, după cum li se spunea în limbajul vremii, „parcuri pentru nudişti”. 

În vara anului 1945, bună parte din protipendadă se afla la Eforie, unde ajunge şi Dimitrie Cozianu, unul din personajele principale din Cronică de familie de Petru Dumitriu: „Se dusese acolo să discute cu un personaj politic important, şi, într-o dimineaţă, ieşi pe plajă. Corturi colorate, vărgate cu alb şi culori, umbrele ca nişte ciuperci imense; bărcile albe ale Salvamarului legănate de valurile fără putere: cer albastru-gri, mare albastră-verde...”. Un an mai târziu, în vara lui 1946, atmosfera trebuie să fi fost aceeaşi, cu adaosul că în fiecare seară a lunii iulie Maria Tănase cânta în grădina restaurantului „Rodica” din Eforie Sud, acompaniată de orchestra lui Nicuşor Predescu. Apăruse, între localurile noi, unul denumit „La Bomba atomică”, deschis după bombardamentele de la Nagasaki și Hiroshima. La rândul său, marele naist Fănică Luca își inaugurase propriul restaurant, „Carmen”. Fusese adusă de la Cazinoul din Constanţa Bula, un soi de ruletă... restrânsă, întrucât avea doar nouă numere, spre deosebire de ruleta normală cu 36 de numere. 

Subzistau în 1947 hotelurile „Movilă” şi „Popovici”, cu restaurante în care, cu două decenii în urmă, începuseră să se producă formaţii de jazz. Uneori, Sergiu Malagamba, celebru pentru virtuozitatea sa de baterist, dădea câte un concert sau două alături de orchestra care îi purta numele şi apoi revenea în Bucureşti. 

În 1946 şi 1947, anii marilor secete, vremea trebuie să fi fost mai agreabilă la Eforie datorită vecinătăţii mării. În Bucureşti era cumplită, potrivit lui Ioan Hudiţă, care consemna pe 14 iunie 1946 în jurnalul său: „Afară este o adevărată toridă. Sunt deja 39 de grade la 10 dimineaţa. Cui îi mai arde de politică pe aşa căldură!”. 

După Eforie Sud (legată de Lacul Techirgiol printr-un drum pietruit de trei-patru kilometri), urma Tuzla, un sat de pescari format împrejurul Farului. Apoi altul cu nume turcesc, redenumit ulterior 23 August, după care urma – considerată tot un sat – Mangalia, ale cărei gospodării erau împrejmuite cu ziduri scunde din piatră. Pe faleza înaltă, cu o vedere superbă spre mare, fuseseră construite vile. La Mangalia veneau îndeobşte căutătorii de linişte şi repaus, parte dintre ei trecuţi de prima tinereţe, care gustau ambianţa orientală a locului. Între ei se număra Gala Galaction, care în 1947 publică o carte intitulată Mangalia cu articole şi reportaje tipărite în ziarele şi revistele interbelice având ca subiect aşezările de pe litoralul nostru.  Despre 2 Mai, satul din apropiere, nu se ştia aproape nimic în anii 1945-’47. Va fi descoperit în 1948 de câţiva temerari, între care s-au prenumărat Alexandru Paleologu şi prietenul său nedespărţit, Nicu-Aureliu Steinhardt. Aceştia şi alţii vor întemeia o staţiune balneară ad-hoc, menită să devină un refugiu al elitelor în noul regim. 

În fiecare vară din anii 1945-1947, G. Călinescu, ajuns „tovarăş de drum”, mergea la mare şi, „de pe poziţii democrate” – cum suna un clişeu al epocii –, scria articole mai mult de natură economică în sejururile sale, nelipsite de elucubraţii precum aceea că după reforma monetară („Stabilizarea” din 15 august 1947), ţăranii pretindeau dolari pentru produsele lor în unele locuri şi chiar strângeau monede de aur numite cocoşei. Arghezi zămislise două stihuri exprimând mâhnirea faptului că fiica sa, Mitzura, „Nu mai poate ca să meargă/ La nisip, la Marea Neagră”. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News