În seria de autor Dan Stanca inițiată de Editura Vremea, „Mila frunzelor” este al cincilea volum publicat, din întinsa creație epică a prolificului prozator. 

E vorba de o reeditare. Romanul a apărut cu peste 15 ani în urmă, ceea ce pune problema unui decalaj între momentul istoric care îi constituie prezentul narativ și momentul ulterior, al lecturii de azi. Dacă în cazul romanelor noi autorul și cititorul se află într-un același punct, primul luându-și libertatea ficțională de a-și alege epoca sau perioada istorică, aici lectorul știe mai mult decât romancierul. Realitatea românească ficționalizată în „Mila frunzelor” este una „depășită”, lăsată în urmă, continuată într-un mod pe care autorul, la începutul anilor 2000, nu avea cum să-l cunoască.

Tocmai aceasta este însă una dintre mizele prozei: romanele realiste sunt făcute cu materia unei anumite epoci, dar arta romancierului este de a le fixa în detaliu și a le surprinde spiritul indiferent de ulterioara schimbare a generațiilor de cititori. Chiar dacă, istoric, vremurile escrocheriei FNI, ale sărăciei și debusolării populației, ale unui deceniu scurs de la Revoluție și perspectivei unei „tranziții” fără sfârșit ne par, astăzi, îndepărtate (câte s-au întâmplat de atunci, în România și în lume!), romanul lui Stanca le reînvie. Prezentul scrierii se suprapune cu prezentul lecturii prin calitatea ficțiunii și prin rezoluția ei realistă. Cel mai important personaj din „Mila frunzelor” este chiar România furată de „investitori” și politicieni, țara încă neintrată în Uniunea Europeană, comparată cu Bulgaria și Albania, aflată la cheremul activiștilor din eșalonul doi al P.C.R. și al securiștilor din epoca lui Ceaușescu reprofilați ca oameni de afaceri. De partea cealaltă stau perdanții Tranziției, masa celor mințiți, furați, escrocați prin scheme piramidale de tipul Caritas, oameni fără orizont înrăiți de sărăcie. Am regăsit în „Mila frunzelor” starea de spirit din acei ani, când România părea condamnată definitiv să rămână într-o zonă gri, spre beneficiul milionarilor ce devalizaseră băncile, cumpăraseră pe nimic fabricile și obținuseră creditări, de la stat, volatilizate în conturi personale. De la personajul colectiv al României, la zece ani de la Revoluție, se ajunge, astfel, firesc la un personaj individualizat, la fel de bine conturat, în roman, pe cât a fost modelul oferit de viața reală. Gigi Trușcă, apariție memorabilă, cu umărul strâmb și o putere ce emană din toate faptele și vorbele lui, aduce aminte de Sorin Ovidiu Vîntu, mogulul aflat pe atunci pe culmea gloriei lui. Portretul lui Trușcă, desenat cu mână sigură în romanul lui Stanca, i se potrivește perfect, nu numai fizic, ci și psiho-moral: „Gildei îi plăcea să-l asculte, mai ales că Trușcă nu era omul să vorbească mult, dar când o făcea se însuflețea, ieșind din carapacea sa cheratinoasă de gândac care vânează numai slăbiciunile celorlalți. Deși nu mai era chiar tânăr, aspectul lui de pisoi castrat sau de bebeluș cu fața rotundă ca un cozonac, scos din cuptor, nu se modificase mult. Tocmai că nu era un bărbat atrăgător, având în schimb o grosolănie combinată cu un aer trucat de nevinovăție din al cărui aliaj se înălța, ca un abur greu și fumegos, puterea sa de fiară nesimțită” (pp. 98-99).

Figura unui fost deţinut politic, preluată

Din aceeași galerie a realității românești, la un deceniu de la Revoluție, e preluată și figura lui Teofil Pascal, octogenar senator în Parlamentul României, fost deținut politic, intelectual fin care a ales râsul ca soluție de avarie existențială - și care este regretatul Alexandru Paleologu. În centrul romanului e plasat subiectul premierii lui, cu un foarte consistent Premiu de excelență, tocmai de Trușcă, acesta având interesul de a-și asocia imaginea cu cea a respectatului om de cultură. Teofil Pascal este tot mai împovărat, moralmente, de primirea premiului, conștientizând că a fost asociat, ca imagine, cu un „țepuitor” ce a păgubit atâția și atâția oameni. (318.000, în realitate.) Pentru a se elibera de povară și a râde, totodată, de cei care-l invidiază pentru premiu și de sine însuși, Teofil Pascal alege o soluție care te lasă bouche bée: alături de mai tânărul Alexandru Pascal, nepotul lui, plasează bancnotele ce constituie premiul în… cutiile poștale ale unor cetățeni luați la întâmplare, până când stupefianta acțiune se întrerupe și provoacă un scandal de amploare.

Deja se observă ecartul față de realitate al romancierului realist, dar realist numai până la un punct. Stanca supralicitează simbolic și simbolologic, dând personajelor lui și comportamentelor acestora o proiecție metafizică, într-o lume labirintică. Scenele se încarcă de semnificații profunde, discursurile se înmulțesc și se amplifică, afectând verosimilitatea realistă. Romanul devine fantastic și, așa zicând, fantasmatic. Trușcă are nu numai delir de grandoare, visându-se urmașul lui Ceaușescu, ci și un trecut în ale cărui momente decisive o forță supranaturală l-a pus pe calea succesului. Ieșit din închisoare, după găinăriile făcute în epoca penuriei alimentare, a fost dus de un „pocit” în fața unei tarabe cu lozuri, toate fiind, pentru o dată, câștigătoare. Trușcă a câștigat lozul de o sută de mii de lei vechi, fericire asociată cu o subită suferință fizică: „pocitul”, simultan, i-a răsucit atât de tare brațul încât i l-a dislocat din umăr. Trușcă va rămâne deci cu un capital consistent, numai bun de investit în timpurile noi, și cu umărul strâmbat de „slutul” supranatural. Fantasmaticul modifică liniile realiste și chiar le substituie.

Romanul este bine condus până la un punct, după care însă intră în vrie și continuă într-un mod tot mai forțat și strident, la mila nu a frunzelor, dar a întâmplării „simbolice”. Pe această linie declinantă, capitolul final, „O insulă din Caraibe”, în care Stanca se ostenește să lege firele, va pune capac. Pe cât de bogată e imaginația autorului, pe atât de lipsit de autocontrol epic, compozițional și stilistic va fi prozatorul.

Capitole, scene și pagini memorabile sunt astfel dublate de fragmente și porțiuni întregi în care verbozitatea filozofantă, simbolismul cu de-a sila și artificialitatea „soluțiilor” găsite afectează și, în cele din urmă, compromit romanul.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul de poezie „Lista de așteptare” de Ion Pop, apărut la Editura Limes  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News