Ne-am fi dorit ca astăzi Rodica Mitu să fie de serviciu sau să fie în concediu, nu să scriem despre ea. Dar unele lucruri nu se întâmplă așa cum vrem noi și, cu siguranță, au o noimă. Însă prea greu de înțeles de noi. Dar măcar acum nu se mai confruntă cu miile de probleme ale unui om în scaun cu rotile trăitor în România: rampe inexistente, borduri prea înalte, priviri insistente și lista poate continua. Probleme care n-au încetat timp de 32 de ani. 

„Spre surprinderea mea, aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că înțeleg prin ce trec. Eu zic, că dacă cineva s-ar pune în locul unei persoane cu handicap pentru 3 zile, la final ar putea să spună că ar avea o mică idee de cam cum e cu rampele inexistente, bordurile prea înalte, privirile insistente... Dar ceea ce contează cu adevărat nu au cum să vadă... pentru că se află într-un sertăraș închis cu cheie la mine/tine în suflet”, spunea Rodi.

„Clipele de suferință, nu fizică, ci psihică sunt trecute cu vederea. Situația este văzută în ansamblu și nu în profunzime. E foarte important să ai cu cine să vorbești, să te ia cineva în brațe și să îți zică că totul va fi bine”, mai spunea Rodi.

Astăzi, față de Rodica Mitu, mai avem o singură obligație: să nu o uităm. Și să spunem tuturor ce om valoros era. De fapt, nici nu cred că există cuvânt în dicționar pentru a o descrie. Era mai mult decât specială. Mai mult decât perfectă. Era mai mult decât om. Era doar suflet. Cum și este astăzi.

Și chiar dacă trăim în viteză și ne continuăm viața, gândul nostru va fi mereu la ea. Iar astăzi, în Vinerea Mare, vă lăsăm un text din cartea sa - publicată după deces - „Dator cu o moarte”. Cum era Rodica Mitu la 20 de ani? Aflăm de la ea:

În mintea unei tinere de 20 de ani

O cameră pictată în verde, șapte fotografii lipite pe un colț de perete, multe cărți citite și recitite.. 9687243 de gânduri rătăcite... miros ademenitor de ciocolată caldă cu scorțișoară, mii de picături de ploaie pe pervaz - le ascult, îmi place ce aud... fredonez James Blunt ("If she had wings she would fly away.."), câteva regrete, umbra unor amintiri demult îngropate... și totuși atât de vii în atmosfera acestei camere... da, camera mea... dintr-un bloc comun, într-un oraș mic, dintr-un colț de țară...

Hey! Bine ai venit în lumea mea. Permite-mi să te duc pentru câteva minute într-o călătorie. Da, știu că lumea aceasta este mare și o viață nu ne ajunge să parcurgem întregul Pământ și da, știu că sunt muuulte alte locații atractive în care ai dori să te afli acum, dar TU azi ai un bilet până aici, în lumea mea. Nu ne cunoaștem așa că o să fac călătoria și mai incitantă și o să te las să îți imaginezi că sunt cum vrei tu. Ah! Dar nu, mai bine îți dau câteva indicii și la final vedem dacă ceea ce ți-ai imaginat coincide cu ceea ce este (cât îmi plac jocurile!!).

Să vedem... am 20 de ani, studiez științele economice, am părul lung, crețulin, ochii negri, sunt atentă la detalii și întotdeauna aranjată! La toate acestea adaugă un zâmbet. M-ai vizualizat? Sunt simpatică, nu? Șiii.. foarte încântată să te cunosc. Și tu, știu. Buun, atunci să mergem mai departe în lumea mea; cum ziceam, blocul în care stau e unul comun... nu se întâmplă prea multe. Să îți zic un secret: petrec mai mult timp uitându-mă la cerul liber decât pe stradă... "alerg" cu gândul printre nori și zăresc o infinitate de posibilități; deși nu m-ar fi deranjat să alerg și pe strada cea lungă și plictisitoare, atunci nu ar mai fi deloc plictisitoare și statică, ci totul ar fi în mișcare...

Aaa, am uitat să îți zic în descriere: eu nu pot să merg. Ți-ai schimbat imaginea inițială despre mine? Da, probabil că acum mă vizualizezi într-un căruț... și uite așa acum simt nevoia să îți povestesc totul despre mine și nu au trecut nici măcar trei minute!

Eu? Păi.. am fost așteptată cu nerăbdare de părinții mei (un tată mereu pus pe glume și o mamă ce mă iubește până în străfundul oaselor). N-am avut o copilărie ruptă din povești, ci mai degrabă una completă: cu momente de fericire și tristețe, zâmbete și lacrimi, dorință de înțelegere și confuzie.. multă confuzie. Nu puteam să-mi explic ce se întâmplă: de ce ceilalți copii mergeau punând câte un picior în fața celuilalt, iar mie nu-mi ieșea asta?! Am apelat la părinți. Răspunsurile lor au fost mai mult bâlbâite. Bunicii nici că ziceau ceva, mătușa era mai mult plecată de acasă, iar de la ceilalți copii nu primeam decât o expresie ciudată pe față. Pffoai! Am decis că rămân la varianta: "ești un copil normal, doar că nu mergi". De cuvinte ca "măduvă", "biopsie", "exon", "genă" nici nu mai povestesc, o să consider că am avut norocul de a învăța anatomie și medicină încă de mică, ca un copil strălucit ce sunt.

Mi s-a spus ca am fost una la 1 milion, deja începusem să mă simt specială. Asta până să aflu pe google că o persoana din 10.000 are amiotrofie spinală.

Apoi a urmat perioada faimoaselor "de ce’uri". De ce eu? Când, unde am greșit și cu ce??! Oare ar trebui... ? Dar dacă nu pot? Dacă dezamăgesc? Ar fi bine totuși... ? Nu... Dacă eșuez?

Întrebările m-au derutat, aruncându-mă pe un drum al nesiguranței. Pe la 16 ani am luat un viraj la dreapta și am văzut că lucrurile s-ar putea să nu fie atât de gri pe cât credeam. La 17 m-am trezit în fața unui semafor:

Roșu: De Ce Eu?????

Galben: îți place așa ? nu...

Verde: AJUNGE!

Și asta a fost.

Dacă răspunsurile la întrebările mele nu mă mulțumesc, de ce să-mi pierd timpul cu ele? Am înțeles că fericirea nu depinde "de ceea ce ești sau deții, ci de ceea ce gândești". Nu sunt o victimă, decât dacă aleg eu asta, iar personal, sunt o fană a cuvântului luptătoare.

Un lucru greșit pe care l-am făcut a fost că am așteptat să fiu ajutată, să se schimbe ceva, am așteptat pastila "miracol", în loc să acționez, să exploatez la maxim fiecare moment din zi. Apoi, am început să mă implic și să iau situația în mâini. Acum sunt la facultatea "Contabilitate - Informatica de Gestiune" din Constanța și cam am planuri mari pentru mine!

Am învățat că te poți afla la Burj al-Arab într-o piscină cu cocktail-uri la discreție, iar în secunda 2 poți fi gol pușcă la polul nord și șters de pe lista lui Moș Crăciun. Depinde de tine dacă rămâi blocat în jocul lui "de ce eu?" sau scoți asul din mânecă și descoperi "ce pot să fac ca să îmi fie mai bine?". Indiferent de ce alegi, întotdeauna alegerea e a ta.

Spre surprinderea mea, aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că înțeleg prin ce trec. Eu zic, că dacă cineva s-ar pune în locul unei persoane cu handicap pentru 3 zile, la final ar putea să spună că ar avea o mică idee de cam cum e cu rampele inexistente, bordurile prea înalte, privirile insistente... Dar ceea ce contează cu adevărat nu au cum să vadă... pentru că se află într-un sertăraș închis cu cheie la mine/tine în suflet. Pe al meu l-am deschis cu ajutorul unui prieten drag, iar acum încerc să fiu eu prietenul pentru 5 copii cu dizabilități care sunt în clasa I. E destul de greu să înțelegi de ce tu nu ești ca "ceilalți" mai ales când ești micuț. Ursuleții de pluș, acadelele, călătoriile, banii "remediază" problema pe moment.. dar soluția e destul de simplă: să vorbești. Capacitatea noastră de înțelegere este foarte ridicată, iar atunci când începem să vorbim despre ceea ce simțim, despre întrebările și temerile noastre... încet, încet durerile vor arde... iar cenușa va fi spulberată de un zâmbet. Cheia e comunicarea.

Să presupunem că există o fată de 15 ani, Clara ce suferă de x boli. Părinții ei au o situație materială medie, dar cu ajutorul familiei și prietenilor au strâns o sumă mare de bani, iar Clara este tratată în străinătate de cei mai buni medici. Până în acest moment a suferit patru intervenții chirurgicale, iar medicii spun că cea de-a cincea va avea succes. Cum îți sună? Pai.. am putea zice că sună foarte bine: părinții au făcut rost de banii necesari, au dus-o în străinătate, iar ultima operație va avea succes; cineva chiar ar putea scăpa și un "ce norocoasă". Dar prin ceea ce a trecut Clara puțini se gândesc. Clipele de suferință, nu fizică, ci psihică sunt trecute cu vederea. Situația este văzută în ansamblu și nu în profunzime. E foarte important să ai cu cine să vorbești, să te ia cineva în brațe și să îți zică că "totul va fi bine". De aceea eu aleg să mă implic în profunzime. Am început cu 5 copii și sunt sigură că apoi fiecare dintre ei vor fi alături de alți 5 sau poate mai mulți sau poate doar unul, dar numai așa situația poate începe să se schimbe.

Aaa! Stai! Jocul nostru!! Încă te provoc să îți dai seama cine sunt: nu vreau să mă vizualizezi ci să mă înțelegi, să vezi acel amănunt care face diferența. Hai să te ajut puțin: eu sunt diferită, nu pentru că nu merg, ci pentru că în lumea mea, în viziunea mea fiecare om are puterea de a crea.. o să merg chiar mai departe și o să spun că fiecare dintre noi are puterea de a-și crea propria lui lume, una mai bună după inima și dorințele sale. Dacă eu îmi creez o lume mai bună și tu încerci să creezi o lume mai bună și cel de lângă tine și cel de lângă cel de lângă tine încearcă, astfel se formează un întreg frumos. Ne împărțim în persoane ignorante, în persoane ce se implică în viața persoanelor cu dizabilități atunci când au ocazia, în persoane ce se implică constant și fac din asta un stil de viață și în persoane care trăiesc o viață spunând în stânga și în dreapta ce nedrept este că există și astfel de oameni cu probleme și cât de prost se simt că nu au cum să le ajute. Poate nu toți dispunem de o situație materială pentru a ajuta, poate nu toți dispunem de timp să facem voluntariat (deși asta e o problemă discutabilă!) dar cu siguranță cu toții avem o inimă ce o putem deschide către cel de lângă noi, un zâmbet de oferit, un gând bun - aceste detalii fac diferența între o viață gri și una frumos desenată. Aleg să mă implic nu numai în viață persoanelor cu dizabilități, ci în viața tuturor celor din jurul meu, tuturor celor pe care îi iubesc.

Ți-ai format o idee despre cum sunt?

Sunt Rodica, am 20 de ani și mi-am propus să schimb viața persoanelor prezente în viața mea. Tu ce faci cu cele din viața ta?

(Se spune că toți tinerii sunt viitori foști idealiști, eu vreau să demonstrez contrariul. Acum că știi atâtea lucruri despre mine și gândirea mea, îmi permit să îți povestesc ca unui prieten bun planurile mele de viitor, visele mele cele mai ascunse.. unul dintre ele este că până la 35 de ani să înființez o fundație în care voi lucra cu copii cu dizabilități; vreau ca în loc de 5 copii să ajut 500, să îi învăț să se descopere pe ei și să descopere puterea de a crea. E o dorință mare pentru care va trebui să lucrez mult, da' nu mă sperii și nu spun "nu se poate", "nu am bani", spun că într-o zi voi reuși să contruiesc și asta!)

Rodica Mitu a murit la vârsta de 32 de ani, pe 31 ianuarie 2023.

Cartea „Dator cu o moarte”, scrisă de colega noastră - jurnalista Rodica Mitu, poate fi citită aici - https://media.dcnews.ro/other/202303/1-dator_cu_o_moarte_rodica_mitu_90441300.pdf

VEZI ȘI: Rodica Mitu (DC News), despre Piersic Jr: A fost cea mai tare noapte din viața mea. Mi-a zis să mai scriu. O să-mi amintesc mereu. Numai că mă gândesc și mă simt fericită...  - https://www.dcnews.ro/rodica-mitu-dc-news-despre-piersic-jr-a-fost-cea-mai-tare-noapte-din-viata-mea-mi-a-zis-sa-mai-scriu-o-sa-mi-amintesc-mereu-numai-ca-ma-gandesc-si-ma-simt-fericita_908414.html

VEZI ȘI: Rania, scrisoare despre Rodica Mitu, colega noastră de la DC News: Mi-a fost soră, prietenă, mamă. Ziua mea a fost înainte să adoarmă de tot. În ciuda stării ei, și-a amintit să-mi zică „la mulți ani” - https://www.dcnews.ro/rania-scrisoare-despre-rodica-mitu-colega-noastra-de-la-dc-news-mi-a-fost-sora-prietena-mama-ziua-mea-a-fost-inainte-sa-adoarma-de-tot-in-ciuda-starii-ei-si-a-amintit-sa-mi-zica-la-multi-ani_906121.html

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News