După opt zile de proteste, în Piața Universității parcă sunt doar jandarmi și protestatari. Două mase, fără indivizi sau fără cuvinte de spus pentru ceva anume, doar prezente. Dintr-un turn de observație ar părea că unii vor ceva, iar ceilalți neapărat opusul. Însă, individual, prin vorbele oamenilor, “revoluția” se vede altfel.

Autor: Răzvan Băltărețu

În seara zilei de 20 ianuarie, am vrut să aflu cum se vede protestul, dar nu cel general, ci cel văzut personal, de oameni. Am ajuns prima dată la un magazin situat la zece metri de Piața 21 decembrie 1989. Pe geam tronează informarea potrivit căreia între 17:00 și 24:00 nu se vinde alcool. Măsura i se pare, vânzătoarei, un foc de paie. “Oricum, dacă vor să bea, beau sau vin beți.” Manifestația i-a afectat vânzările? Economic vorbind chiar deloc, ba dimpotrivă, deși prețurile sunt de aproape două ori mai mari decât la alte magazine, semn că nici scandatul nu se face cu burta goală sau cu gura uscată. Când a venit vorba de rezultatul acestor proteste și dacă ar lua parte la ele, răspunsul a fost puțin filosofic. “Nu se va schimba, da’ așa e omu’, să spere. Aș protesta, dar nu acum.” Probabil că așteaptă vremea potrivită și adevărul e că în acel moment începuse a burnița.

[caption id="attachment_149799" align="alignleft" width="300" caption="Manifestanții din Piața 21 decembrie 1989"][/caption] Lângă unicul chioșc de ziare deschis, din fața fântânii, am găsit-o pe doamna Felicia. Femeie în vârstă, se uita cu un aer nostalgic la ce scandau tinerii suiți pe un alt chioșc sau la tinerii care strigau “pro” Roșia Montană. “Așa a fost și-n ‘90, cu huliganii. Tinerii cereau ceva și alții îi mințeau”. Mi-a spus că lucrează în zona pieței Victoria și că la discursul lui Boc, din aceeași zi, trecătorii se opreau și flureiau sau huiduiau. “Nu se obține nimic aici, dar măcar oamenii arată că nu pot îndura la nesfârșit.” Dorește ca cei actuali să plece, dar cu rezervele aduse de regretul că nici cei care ar veni în loc nu sunt mai buni. Care este atitudinea dânsei? Solidaritatea, chiar și parțială. “Eu plec pe la 10, după începe să fie urât și nu vreau să fiu aici, dar stau până atunci ca să vadă și politicienii că oamenii ies, sunt uniți”. Spre finalul conversației mi-a zis și un banc: în Franța cer senin, în Germani puțin înnorat, în România cer demisia. [caption id="attachment_149796" align="alignleft" width="300" caption="Pancartă găsită în fața Teatrului Național din București"][/caption] Pe malul TNB-ist al pasajului N. Bălcescu era un grup de cinci oameni. O fată, în centrul a patru băieți, avea un mesaj prins pe piept și era “contra” Puterii. În dreapta ei un prieten îi spune că el îl vrea pe Băsescu. “Nu-mi place aici, nu pot striga ce vreau. Eu vreau «Sus Băsescu!», dar dacă strig așa, mă omoară ăștia.” Toți ceilalți se grăbesc să-i dea replica de ce nu poate să strige chiar ce vrea. Ce au rezolvat? Nimic în sensul polemicii, dar câteva minute mai târziu au căzut unanim de acord că monarhia ar fi cea mai bună. Probabil că dacă mai stăteam aflam și că regele ar fi cel mai bine să fie ales de popor dintre câțiva oameni cărora le-ar sta mai bine cu coroana pe cap.

Fiecare susține și contestă ceea ce vrea, iar asta se vede și la oamenii din piață. Până și jandarmii au nemulțumirile lor. În treacăt am auzit conversația dintre doi jandarmi în care unul îi spunea celuilalt că ar vrea să ajungă acasă pentru o masă caldă, pentru o ciorbă. “Mănânc numai sendvișuri de două zile”. Poate și România va ajunge, cândva, la o masă caldă după toate sendvișurile din ultimii ani.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News