Ceea ce se remarcă întâi de toate la parcurgerea volumului „Periscop literar” semnat de Ștefan Cazimir este aria largă de cuprindere tematică. În general cărțile în care sunt adunate articole, cronici sau studii publicate anterior în reviste ilustrează capacitatea unor critici și istorici literari de a recompune o epocă literară sau măcar o perioadă din secvențele unui exercițiu analitic curent. 

Dar, de obicei, criticul se dedică unui anumit interval literar, evitând să se pronunțe dincolo și dincoace de bornele lui temporale. La Cazimir, dimpotrivă, „periscopul” critic este utilizat cu aceeași dexteritate și la epoca marilor clasici (Eminescu și Caragiale fiind analizați în primele două capitole ale cărții), și pentru perioada mai puțin cercetată a poeziei autohtone de război din anii 1941-1944, și pentru deceniile interbelicului și postbelicului nostru, ba chiar și pentru episoade culturale considerate relevante din anii postrevoluționari.

De precizat că autorul nu „acoperă” aceste epoci distincte și atât de diferite cu un scris grațios, eseistic, ferit de riscurile nominalizării și citării. Tobă de carte, istoricul literar și-a transferat rigoarea academică în câmpul criticii revuistice, fiind de pildă, în textul dedicat relației dintre Vianu și Călinescu, mai degrabă de partea celui dintâi decât a celui de-al doilea. Urmărirea sinusoidei relaționale dintre cei doi străluciți gânditori reînvie un capitol de istorie culturală și oferă posibilitatea înțelegerii codurilor complet diferite din practica lor textuală. Istoricul literar e un evaluator competent și avizat, care a trăit el însuși, în tinerețe, pe propria piele, perioada istorică și politică reproiectată acum. Spre deosebire de „știutorii” care se hazardează să pună pe hârtie „adevăruri” unilaterale, date ca absolute, autorul cântărește foarte atent lucrurile, mergând direct la surse și nebazându-se pe compilații.

Aceeași acribie e pusă în capitolul „Rapsozii războiului din Est”, unde Cazimir, intelectual de etnie evreiască, își înfrânge repulsia și oroarea legitime în evaluarea războiului „sfânt”, cu „cruciați”, purtat prin stepele Rusiei. Termenii dintre ghilimele, care astăzi pot părea ridicoli, abundă în versurile unor poeți ai noștri ce se căznesc liric să glorifice campania spre Est, pentru a însoți astfel mobilizările și ordinele antonesciene. Antonescu însuși e descris „live” în pagini recuperate de Cazimir din arhiva familială (socrul, care le-a scris sub formă de jurnal și relatări autobiografice, fusese în jandamerie), iar scenele nu sunt însoțite de comentarii ironice. Obiectivitatea cercetătorului este exemplară și ea poate constitui un standard pentru amatorii de apologii ale românismului cu epitete și interjecții. Ea se vădește și în analiza pur literară (dacă poate exista așa ceva în cazul unor poezii scrise pe front) a versurilor dintre anii 1941-1944. Unele mi se par și mie absolut remarcabile, prin deznădejdea infiltrată în moralul armatei care înaintează într-o țară fără capăt și prin profunzimea funebră a imaginarului devastat de realitatea înconjurătoare. Iată-l pe Virgil Carianopol: „Stepă, numai stepă, stepă.../ Groapă, amintiri, război/ Și Rusia ce se-ntinde/ Ca o mare de noroi.”

În poezia românească de război scrisă în acești ani, lirismul e absent în producția conformistă, glorificatoare la modul propagandistic, cu „cruciați” pornind la A X-a cruciadă, cum bătea câmpii poetici Ion Minulescu în 1941 (cu humorul știut, istoricul literar îi observă retrospectiv lui Minulescu că în Evul Mediu cruciade „fuseseră în total opt”). Poezia autentică este cea vulnerată de realitatea atroce a războiului din Est, amară și deznădăjduită. Din păcate, după instalarea la noi a comunismului, nici despre dramele și tragediile războiului cu Uniunea Sovietică nu s-a mai putut scrie decât lozincard și propagandistic. Cazimir recuperează aceste pagini, pe alocuri, tulburătoare și le dă valoarea cuvenită.

De observat, în capitolul despre Caragiale, și maniera în care polemizează autorul. O discuție în contradictoriu cu eruditul și totodată „ciufutul” Al. George era un test de răbdare și cordialitate pentru orice exeget; iar Cazimir a trecut testul cu eleganță. Are, până la urmă, o importanță secundară de partea cui era dreptatea în ce privește existența sau nu a unei parodii caragialiene la Ion Ghica în discursul lui Cațavencu cu „industria română” și „munca”. Relevant pentru tipul de critică și istoriografie literară practicat de Cazimir este că el nu-și desconsideră preopinentul, ci îl aduce către fragmentele edificatoare de text, puse în contextul epocii respective și în cel al relațiilor dintre Caragiale și Ion Ghica. Prin comparație cu „polemiștii” care își acoperă cu vorbe și cu insulte precaritatea argumentației și carențele de instrucție, politețea lui Cazimir este una de modă veche, recomandabilă și timpurilor noi.

Periscop literar e un volum care se citește cu delectare, autorul știind să scoată și din zone tematice aparent aride o problematică, gândind și regândind totul, de fiecare dată; și obligându-l pe cititor să facă la fel.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul „Uau” de Dan Sociu, cu ilustrații de Ioana Drogeanu, apărut la Editura Polirom

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News