Pui de pisică abandonaţi în sacoşă, un Bobolino “jucat” în picioare, o damă-mamă şi-un bărbos cu inimă de tablă. Ce mai sâmbătă la mine-n cartier!
Autor: Liana Ganea | Publicat pe: 12 apr 2022, 09:51
WhatsApp
Colaj foto: Pxhere, arhivă pesonală
Colaj foto: Pxhere, arhivă pesonală
Ce mai weekend! Ce sâmbătă a fost sâmbăta asta! Ce scene groteşti mi-a fost dat să văd la mine-n cartier şi pe aleea din faţa cimitirului! Ce oameni! Ce folos că boii au camion şi vacile telefon? Pentru două zile am avut impresia că sunt pe platourile de filmare a vreunui sequel la Tăcerea Mieilor. Am avut parte de mâhnire şi dezgust amestecată cu bucurie şi un strop de speranţă. Am trecut prin două stări, la foc automat, în mai puţin de-un minut.

Sâmbătă dimineaţa

Ce faci sâmbătă dimineaţa? Duci gunoiul! Am ieşit cu două pungi după mine şi m-am apropiat de modulele din faţa blocului. Ce mi-a fost dat să văd mi-a adus sângele la punctul de fierbere şi mi-a detunat tâmplele. Un copil de-o şchioapă, „supravegheat”, “se juca” cu căţelul familiei. Îl băgase într-o cutie de carton găsită pe afară şi apăsa cu toată forţa pe capac. Atât de tare îl îndesase pe săracul căţel încât începuse să schelălăie. Era plâns de durere, nicidecum vreun mârâit de hârjoneală. I-am zis băieţelului, după ce l-am văzut cum se urcă cu ambele picioare pe cutia în care era captiv căţelul de talie mică: “Vezi că nu mai are aer dacă-i faci aşa. Ce joacă e asta? O să-l striveşti. N-auzi cum face? Îl doare!” Copilul de vreo patru-cinci ani mi-a răspuns: “Nu, că-i place!” iar mamă-sa m-a săgetat din priviri şi, în timp ce vorbea la telefon, a strigat la plod: “Gabi, dă-te jos! O să cazi! Unde-i Bobo? Ia-l şi hai să mergem acasă, n-ai mâncat nimic!” De unde era să ştie mama că Bobo plângea în cutia pe care se urcase ba cu fundul ba cu picioarele hiperactivul şi înfometatul de fii-su? Cum să mai vadă şi asta dacă ochii i-au fost în mobil tot timpul? Aproape că-mi părea rău că am aruncat gunoiul la pubelă şi… nu în altă parte. Poate la picioarele celei care, la fiecare trei cuvinte, spunea-n telefon “Da, fată!”? Ce silă mă luase! Cât de important să fie ce-ţi spune nu ştiu cine la telefon încât să nu observi că bichonul tău e călcat în picioare, la propriu, de un puşti răsfăţat şi puţin debil care, poate pentru că n-a mâncat de dimineaţă, a luat-o razna? După ce a încheiat conversaţia la telefon (tot cu “Da, fată!”), a început să strige în disperare: unde-i Bobolino? Gabi, unde-i Bobo? Şi Gabi a desfăcut în sfârşit cutia de unde l-a tras afară pe Bobo, buimăcit, ciufulit şi speriat ca vai de el. Mama lui Gabi m-a văzut cum stau acolo, lângă gunoi şi privesc toată scena. Şi fiindcă mi-a întâlnit din nou privirea, a zâmbit fals cu toţi dinţii şi mi-a aruncat un “Îhâm! E copil! Nu ştie el ce face! Mami, să nu mai faci aşa! Uite, acum trebuie să te speli bine pe mâni că ai pus mâna pe cutia aia murdară!” Ei de cutie îi era, nu de trauma căţelului! L-a chemat pe Bobo să o urmeze şi, surpriză! Bobo n-a venit de la prima strigare. Nici de la a doua. S-a aşezat în drum şi nu s-a mai clintit din loc. A trebuit să se întoarcă şi să-l ia în braţe. Oare de ce?

Sâmbătă la prânz

M-am dus, ca tot creştinu’, să aprind o lumânare "stelelor mele". Nici bine n-am ajuns la poarta cimitirului, că am şi văzut un nene bărbos care a ieşit dintr-o maşină tip camionetă şi-a aşezat lângă gard, pe maidanul de lângă, o sacoşă de rafie. Parcă o şi văd... galbenă, boţită şi murdară. N-am dat atenţie. Ştiu că nesimţiţii mai fac de-astea, lasă resturi pe unde apucă şi îşi văd mai departe de drum. Aşa a făcut şi bărbosul. A pus sacoşa pe pământ, printre nişte buruieni înalte până la genunchi, a urcat în camioneta lui blestemată şi s-a dus cu nor de praf în spate. M-am dus la mormânt, mi i-am bucurat cu o floricică şi-o lumânare aprinsă pe dragii mei dragi şi, fireşte, am dat să plec înapoi spre casă. Nici bine n-am ieşit de pe poarta cimitirului  şi am auzit un mieunat. Apoi altul. Şi încă unul, mai piţigăiat. M-am apropiat de sacoşa galbenă şi am văzut cum ceva mişcă. Mişcă şi miaună. Am simţit că mi se dospesc creierii şi că sunt pe cale să fac păcate mari cu gura. Lângă mine mai era un domn. Ne-am uitat unul la altul şi, acolo, pe loc, ne-am spus o mie de vorbe fără să scoatem un cuvânt.

Când inimile de aur le întâlnesc pe cele de tinichea

Domnul înalt a luat sacoşa, a tras fermoarul şi din ea au ţâşnit doi pisoiaşi vărgaţi şi unul negru. Pe semne, cel negru era cel cu mieunatul mai piţigăiat. Părea mai anemic şi cred că cel mai speriat. Portarul a văzut şi el totul.  S-a apropiat şi a dat o mână de ajutor. Pentru câteva minute, a a ales să iasă din tură şi să fie om. Uite-aşa, doar om, fără uniformă şi fără legitimaţie. A luat puii de pisică şi le-a dat drumul în cimitir, pe un petec de iarbă neumblată. Apoi s-a dus la canalul de la intrare, a umplut o cutie de margarină cu apă şi le-a pus-o în faţă micuţilor. Au băut toţi trei de parcă le-ar fi pus lapte dulce, nu apă chioară. Am stat să urmăresc totul, în timp ce vorbeam cu domnul înalt şi o altă familie care ni s-a alăturat. Cineva le-a mărunţit un salam întreg. Probabil era pregătit să fie dat de împărţeală împreună cu alte bucate, dar femeia a scos din pachet batonul de salam şi a hrănit puii cu mâna ei. Eu le-am dat merdeneaua care-mi mai rămăsese în rucsac. Am trecut brusc de la furie la bucurie. Ce minunat e să vezi că mai există oameni care “fac curat” după scârnăvii şi sfinţesc locul unde au scuipat dracii! Când am văzut-o pe doamna care a scos din sacoşica ei salamul care a fost “împărţit” altfel, pe gardianul care şi-a scos mezelul din sandvişul de acasă ca să-l dea pisicilor şi pe domnişoara care s-a oferit să-l ia pe cel negru... am simţit cum mă trezesc dintr-un vis urât. Nu mi-a mai stat gândul la dihania care a lăsat plasa de rafie la gard, ci la toţi cei care au luat-o de acolo şi-au salvat, într-o sâmbătă cu soare, trei vieţi.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Acest articol reprezintă o opinie.

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?