"Despre evenimente extreme și contagiune socială

Înainte de toate un avertisment: când vine vorba de impactul psihologic al unui eveniment extrem, sub nicio formă n-avem voie să rămânem impasibili. Emoția umană în fața tragediei, în fața pierderii de vieți de-o manieră absurdă ori violentă e ce ne oferă, până la urmă, privilegiul speranței. Tocmai capacitatea de-a rezona, în sufletul nostru, cu soarta năpăstuiților ne înarmează cu nenumărate forme ale binelui.

(...)Cutremurul din Turcia a lansat, și în România, o dezbatere de obicei ponosită (și poate pe nedrept). Cât de pregătiți suntem în cazul unui seism sever? Care sunt lucrurile de făcut încât să avem o șansă mai bună? Întrebările sunt bune, de obicei sunt duse în încăperi plicticoase la mese rotunde cu mediul academic. Asta pe timp de pace. Dar când vezi ce s-a petrecut la doar o aruncătură de băț, începe panica. Aceleași întrebări sunt puse pe-un ton sever, pe aici alarmist, pe aici lăcrămos. Apar din neant cifre, situația e prezentată drept mizerabilă. Publicul, observant la toate aceste lucruri, virează de la nepăsare la paranoia. 

După care șansa face ca, două zile la rând, undeva prin Oltenia să se scuture un pic pământul.

Coincidența nefastă face că, în preajma unui astfel de factor declanșator, deja oamenii să fi consumat informația privind calvarul celor din Gaziantep, din Hatay, din nordul Siriei. Consecința pe termen scurt e suferința gratuită, evitabilă, a unor oameni care poate au, poate n-au competența psihică să discearnă corect informațiile servite. Unii dintre care s-ar putea să dobândească frici, panici, alte stări nevrotice. După care să împrăștie, la rândul lor, o miasmă molipsitoare privind condițiile de trai de (prin) România. 

Exemplul Oradea

Da, starea unor clădiri rezidențiale de pe teritoriul țării este fragilă. Și da, oamenii ar trebui să investească, edilitar, în consolidarea lor. Povestește Ilie Bolojan, fostul primar din Oradea, într-un interviu de cum i-a mers lui planul de-a reface fațada clădirilor istorice. La început a încercat cu zahăr, practic. Le-a dat bani, fonduri, granturi, primăria punea o parte oamenii cealaltă. N-a mers. După care le-a scăzut impozitele și le-a dat bani. Tot n-a mers. După care i-a scutit de tot de taxe și impozite (în ideea că vor băga bani în stucaturi). Nici asta n-a mers. Drept urmare a trecut la băț. Odată schimbat codul fiscal, le-a crescut taxele. Le-a crescut impozitele pe clădiri ne-reabilitate. Și atunci oamenii au mișcat.

Convingerea unui om ca Bolojan e că doar bățul merge la români. Te înjură, zice omul, după care își schimbă comportamentul social. E o opinie. Admirată de unii, nefericită pentru alții. 

Fapt e că are și bățul limitele lui. Iar în cazul contagiunii sociale nu te mai uiți la turmița de mioare cum reacționează, statistic previzibil, la fluier, cioban, câine de stână și ciomagul din dotare. Deodată efectul de grup devine haotic, imprevizibil și cu potențial abortiv.

Să umfli acum balonul protecției la seism, cât ce se întâmplă în Turcia e atât de proaspăt, de dureros, înfrânge însăși intenția de-a crește capacitatea de protecție. Nu zic c-o omoară din fașă, dar de sufocat o face cu sârg. Pompierismul mediatic e urmat, de obicei, de-o banală indiferență comunitară. Subiectul a făcut ”rating” după care nu mai scoate niciun suspin.

Când a fost ultimul cutremur mare în România

Ultimul cutremuri de 7 grade pe scala Richter a avut loc, în România, imediat după Revoluție. Eram la școală, ne-am legănat un pic cu băncile. A picat o ramă de tablou.

Dar, născuți și crescuți în comunism, aveam parte de cadre didactice instruite. Oameni parcă mai cu scaun la cap decât contemporanii. Evacuarea s-a făcut ordonat. Ne-am trezit în curtea școlii, la ”careu”, surprinși de propria disciplină. Aveam o memorie motorie, pesemne. Nu tu – culmea – atâta zarvă ca în ziua de azi. Zarvă multă, relanti apăsat, tracțiune minimă.

Morala acestui scurt intermezzo e că vom continua să ne întrebăm, pe rețele sociale, după cutremur dacă ”l-ați simțit”. Unii își vor refula experiența de imediată vecinătate. De ce fac oamenii asta, ce-i mână pe ei în luptă, treaba fiecăruia până la urmă. Dar, mai ales dacă ești persoană publică, dacă ai o reputație sau ascendent, dacă oamenii se uită la tine și beneficiezi de respect social, înseamnă că ai o responsabilitate. Nu doar de-a informa și prozelita. Dar și de-a stabili un mod, un nivel de conduită proporțional cu statura pe care o ocupi.

Sunt absolut sigur că momentul ”cutremur” apune și el, ca toate dinainte. Asta mă face, pe undeva, trist. Trist pentru că asta îmi spune ceva despre rezerva de compasiune a acestei generații, dar și bazinul de inteligență, de întreprindere și de participare în rândul semenilor mei. Cu toate astea ce e important e – paradoxal – că acest moment trece spre apus.

Și odată cu el și atenția la, până la urmă, pulsul planetei noastre. E felul Pământului de-a ne aduce aminte că, sub noi, e viu. Suntem noi care ne construim, pe el, castele de nisip. În toate felurile posibile", a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News