Nicu Ceauşescu, alias „Prinţişorul”, fiul foştilor dictatori,  a răspuns, pe 7 martie 1991, primelor întrebări adresate de un reporter român, în cadrul unui interviu.

Interviul, care a avut loc la un an după cel dat unei televiziuni spaniole, a fost cu greu acceptat de Nicu Ceauşescu și a apărut în numărul 11 al săptămânalului social-cultural al Primăriei Bucureşti, „Viaţa Capitalei”, sub semnătura Lidiei Popeangă (actualemente Mitchievici).

„7 martie 1991, ploaie amestecată cu ninsoare, prilej ca monştrii cu gabarit depăşit să ne stropească cu noroi, unicul produs al unei ierni lungi de 48 de ore. Prin parbriz priveam cerul cum fuge înapoi şi soarele care stătea la pândă. «Sunt blazat pentru că nu mai aştept nimic de la viaţă. Eu ştiu că am cancer». Ni se spusese că la prima intersecţie cu tramvaie trebuie să o luăm la stânga, apoi când întâlnim podul să facem bucla la dreapta şi de acolo tot înainte. Vremea mohorâtă îşi trimitea lasere în sufletele bucureştenilor. «După aia să mă angajez? De bani duc eu lipsă?» Ţigăncile vin de-a valma la Penitenciarul Jilava susţinând moraluri cu pachete şi cu puradeii care de timpuriu pătrund în tainele acestor locuinţe temporare. O uşă mare de fier s-a întredeschis, iar noi, purtându-ne identitatea, urmăm poliţistul pe aleile bătătorite de tălpile rubedeniilor. «Acolo, în poarta aceea, am împuşcat deţinuţii în 22 decembrie care au încercat să preia depozitul de armament», ne explică tânărul în uniformă, făcându-ne apoi semn să aşteptăm lângă o clădire pentru a doua verificare. Minute încordate. Pe un afiş citim în treacăt: «Începând cu data de 7 martie, în fiecare joi, între orele 12 şi 14, se vor relua întrecerile sportive (fotbal)», probabil în cele mai bune condiţii de fair-play. După o altă poartă, acţionată tot electric, în inima Penitenciarului Jilava se află spitalul în a cărui sală de club găsim o maximă: «Medicina înseamnă ştiinţă şi conştiinţă încălzită de iubire de oameni». A trecut o oră. Dincă a refuzat să vorbească cu reporterul de la revista «22». Lanţuri groase erau târâte pe podelele de deasupra noastră. Zornăitul lor metalic şi semnalele lor intermitente în ţevile de calorifer - totul părea un alfabet greu de descrifat. Doar paşii noştri se mai auzeau pe culoare în această linişte târzie. Nicu Ceauşescu stătea într-un fotoliu cu spatele spre uşă. Îşi ţinea capul într-o parte şi ochii închişi sub lentilele puţin fumurii.

- Suntem de la revista «Viaţa Capitalei», revistă social-culturală şi sport şi am dori să ne daţi un interviu. Avem numai câteva întrebări.

- Cu sportul, cu mine n-aţi nimerit-o, dacă era frate-meu. Puteţi să aveţi şi 5 întrebări şi 500.000, eu nu vă dau interviuri, este o chestiune de principiu. Dumneavoastră o să-mi puneţi o serie de întrebări, întrebările nolens volens au tentă politică, merg ad litteram şi a doua parte este partea familială. Iar eu despre asta nu vorbesc. Eu sunt în proces şi interviul poate fi probă la dosar. O să-mi puneţi întrebarea logică de ce daţi la ăia străini şi la români nu. Pentru că străinii e bine să ştie adevărul, dumneavoastră să aflaţi adevărul despre ce a fost în ţară şi după aceea...

- Şi cât va mai dura procesul?

- De ce mă întrebaţi pe mine. Dacă aş fi Curtea cu Juri sau Curtea Supremă, v-aşi putea răspunde. Dar eu sunt în situaţia în care sunt şi e foarte greu să vă răspund la o întrebare la care nici eu nu pot să-mi răspund. Deocamdată să ştiţi că pe 21 s-au încălcat anumite lucruri dar, mă rog... asta nu ţine de mine. Am spus că nu dau interviuri presei româneşti pentru că aţi văzut ce s-a scris şi ce se scrie fără consimţământul meu. Mă surprinde modul în care domnişoara Gabriela Stanciu, de la «Libertatea», folosindu-se de mijloace mai puţin cinstite, ca să nu le spun oneroase, probabil să-şi vândă ziarul mai bine, a acţionat într-un mod care, practic, pune într-o lumină nefavorabilă presa română. Eu, vă daţi seama, nici nu ştiam cum arăta la faţă pentru că stătea undeva în uşă, iar eu discutam cu italianul. Eu am văzut două casetofoane. Cel mai bine ar fi o Constituţie cum au americanii, atunci ar fi prejudicii morale şi materiale şi cu asta am terminat afacerea, nu mai trebuie nici un fel de lege.

- Care este starea sănătăţii dumneavoastră?

- Cum se vede. Sunt multe lucruri de spus. Deci nu ca să vă jignesc pe dumneavoastră, departe de mine gândul acesta, indiferent de ce orientare sunteţi, independentă, neindependentă, că toţi sunteţi independenţi, asta-i treaba dumneavoastră (domnul căpitan răspunse la telefon: «Sigur acolo, unde era biroul comitetului de partid». Nicu şi-a întors capul brusc în direcţia de unde se vorbea la telefon). Mă rog, zise el, cu voce scăzută, mai există ăsta? Deci, să continuăm. Pe mine ceea ce mă distrează este că aceşti copii ajunşi unii dintre ei aproape de senectute se entuziasmează. Că uite, domne, ce s-a scris de mine în ziar: stai liniştit că ziarul de mâine, să vezi ce-o să te-njure şi după aia vine şi spune: «Da, domne, m-a înjurat nenorocitul!».

- Am înţeles că aţi fost la Spitalul Colentina.

- Am fost şi la Colentina, şi la Aiud, şi la Sibiu. Mă surprinde apariţia acestor imense publicaţii. Câte sunt acum?

Cam 1.000 de titluri

Căpitanul fusese chemat până afară şi în timp ce se îndreapta spre uşă ne spuse glumind: «Vă las câteva minute cu şeful teroriştilor!». La care Nicu Ceuşescu replică: Nu eu, Postelnicu. Vedeţi, eu sunt sub o tensiune de 7 cu 4.

- Dar cum aţi ajuns atât de bolnav? Pentru că la televiziune când aţi apărut, păreaţi mai zdravăn. Sau din pricina canadienei?

- Când am apărut la tv eram la grei, aveam 85 kg, acum mă învârt pe la 60. Canadiana o mai am. Domnişoară, pardon, doamnă.

- Nu contează.

- Ba contează. Vedeţi, treaba e în felul următor: sunt două lucruri. Sunt multe lucruri de spus. Cei de la Spitalul Militar, când m-au operat ştiam ce au.

- Adică, ştiau ce aveţi?

- Da, ştiau ce am. Ei ştiau că am ciroză cu noduli.

- Şi dacă eraţi bolnav, de ce nu vă trataţi?

- Păi mă tratam. Vedeţi dumneavoastră, lumea poate să greşească. Să greşească, în ce sens? În sens medical. La un moment dat, apăruse pe piaţa mondială un medicament: catergen. Şi am făcut trei cure de catergen.

- Şi nici o ameliorare?

- La mine boala era evolutivă. Sunt două lucruri care se suprapun. Este o chestie congenitală; de exemplu, maică-mea, care n-a mâncat decât fierturi, zarzavaturi, prostii de-astea, avea şi ea nişte transaminaze ridicate, ce-o fi făcut ea în tinereţea ei... acum se spun atât de multe, dar, mă rog, morţii sunt cu morţii, viii sunt cu viii. Asta e prima parte, congenitală. După aceea, eu am făcut o hepatită.

- După aceea când? În tinereţe?

- Haideţi să-i spunem în prima parte a tinereţii. Luaţi ziarele pe ’90 şi veţi vedea câte lucruri s-au scris despre mine. Cu femeile... Cred că am dărâmat juma’ din Bucureştiul ăsta... Cred că de-aia construia ăla bătrân ca să am eu ce să dărâm.

- S-a vehiculat ideea că nu aţi da interviuri decât străinilor, numai pe valută.

- Domnul căpitan poate să confirme dacă am luat un cent, am luat mult, deci nu am luat absolut nici un ban. Mi se face percheziţie corporală, iar dacă aş primi pe linie oficială mi-ar fi depuşi la CEC. Speculaţii de-astea... în orice caz, ce se poate face, se poate merge la Banca Română de Comerţ Exterior, parcă aşa se chema, eu le am de pe vremea când eram eu, acum nu ştiu câte bănci există. Să se verifice la toate băncile din România.

- Banca Ion Ţiriac, aia e cea mai tare.

- Ţiriac? N-ar da nici măcar o piatră de brichetă, fără să se gândească că se agaţă el pe undeva şi să-ţi zică: «Bă, ţi-am dat piatra aia, acum dă-mi şi mie o maşină».

- Cum vi se pare trecerea de la viaţa pe care o duceaţi la cea de aici, între patru pereţi?

- Vedeţi dumneavoastră, dacă mă chema Popescu Vasile eram de mult afară, dar pe mine mă cheamă Nicu Ceauşescu.

- Dar şi pe fraţii dumneavoastră îi cheamă tot Ceauşescu şi, din câte ştiu, sunt liberi. Vă vizitează?

- Nu ştiţi cum sunt oamenii?! Au nevoie de serviciile mele, bine, nu mai au nevoie iarăşi bine.

- Sunt angajaţi undeva?

- Numai frate-meu, pe soră-mea au dat-o afară din 21 decembrie, după aceea au revenit, gândind că era o aberaţie.

- Deci pe ei nu tot Ceauşescu îi cheamă? Ştiu că la sărbătorirea ultimului 23 august 1989, la Sibiu, lumea vă scanda numele?!

- Da, dar la Sibiu au murit 91.

- Ştiu că Dragomir în proces...

- Dragomir, câte a spus... da’ câte a făcut!

- Câţi ani v-au dat?

- 13 ani. Toţi spuneau că vine 20 mai sau că vine înscăunarea. Ştiţi povestea cu vae victis? Dacă aţi citit «Shogun», şi sunt convins că l-aţi citit, acolo scria cum se poate pierde tot. Viaţa mea s-a terminat la 22 decembrie. Când am venit în Bucureşti, o lovitură de palat, una în plus şi una în minus, ce mai conta!, auzisem că au nevoie de mine, că mă caută.

- Cum v-au prins în Bucureşti?

- Foarte simplu, am venit, am oprit ca de aici în clădirea cealaltă, cam 100 de metri era distanţa între mine şi Băneasa, deci puteam să întorc maşina, să iau avionul şi să plec în străinătate.

- Cineva strigase în Televiziune că aţi furat copii, că i-aţi omorât.

- Ăla era un descreierat. Când am apărut la tv o-ho, eram înjunghiat de o oră şi...

- Cine v-a tăiat?

- Ştiu cum îl cheamă, dar nu mă interesează. Autobuzul era în poziţia asta (şi formă din palme un unghi drept) şi în timp ce m-au luat de aripi să mă urce, cineva mi-a înfipt cuţitul. Mi-au luat ceasul, mi-au rupt cămaşa să-mi găsească lanţ, dar eu nu purtam niciodată aşa ceva.

- Ceasul era «Rolex»?

- Da, 7.800 de dolari a costat când l-am cumpărat eu. Avea 300 de grame. Era din aur, aur.

- Ce-a fost cu arma aceea pentru care aţi fost judecat?

- Arma o aveam de la Maurer. Probabil, moşul nu o avea cumpărată pe banii lui. Probabil o primise de la cineva. Era veche. Spre exemplu, dacă ar fi vândută la licitaţie, preţul n-ar porni de la valoarea ei nominală: asemenea unui Rolls Royce: unul produs în 1924 este mai scump decât unul din 1990.

- Cum vă petreceţi timpul?

- |Între 8 şi 9 seara dorm, în rest citesc, mă uit la televizor.

- Mişcare faceţi?

- Unde, în cameră?

- Ce părere are Crucea Roşie internaţională despre starea sănătăţii dumneavoastră?

- Aici, când au venit, s-au interesat numai de Marian Munteanu.

Nu fuma decât ţigările sale preferate, singurul obicei pe care şi l-a mai putut păstra.

- Când ieşiţi, vă invităm să bem o bere.

- Bere nu am voie.

- Atunci o citronadă!

-Aia, da, depinde când?!”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News