Peste exact trei săptămâni, Moldova s-ar putea angaja ireversibil pe drumul unirii cu România. După summitul de la Vilnius, cele două țări românești ar putea fi din nou împreună, ca în 1918. E drept că, de această dată, unirea s-ar realiza în cadrul structurii politice europene, dar nimeni nu ne oprește să ne organizăm în interiorul granițelor UE așa cum dorim. Din păcate, rușii sunt mai încrezători în unirea Moldovei cu România decât românii.

Vicepremierul Rogozin a postat pe Twitter un mesaj în acest sens, pentru a obișnui supușii țarului cu ideea că Imperiul a pierdut o gubernie. De cealaltă parte, momentul istoric ne suprinde mai divizați ca niciodată. Nu există un proiect național și nu există speranță. Înainte să ne unim cu Moldova, ar trebui să ne unim cu noi înșine. Însă e tare greu să te unești cu cel cu care te afli în război. După 24 de ani de lupte interne, nu se întrevede pacea. Ar fi prea simplu să dăm vina doar pe Traian Băsescu, maestrul scandalului perpetuu, omul care se hrănește cu conflict și crește din haos. A învrăjbit el medicii cu pacienții, bugetarii cu privații, mamele cu nefamiliștii etc., dar scandalul din USL  nu i se poate pune în cârcă.

Tensiunile din coaliția aflată la guvernare sunt generate de sistem, nu de un om sau altul. În loc să tindă spre echilibru, între momentele electorale firești, odată la patru ani, sistemul explodează, din cauza unor fitile pe care ni le-am strecurat singuri, printre cutiile cu dinamită. Pentru ce avem nevoie și de un președinte și de un premier, care să se bată în atribuții? Ca să nu se concentreze Puterea într-o singură mână, s-a spus, în 1990. După două decenii s-a văzut că nu există pace deât dacă avem un singur centru de putere. Fie președintele a condus cu mână de fier, ca Iliescu în guvernarea  Văcăroiu și Băsescu în epoca Boc, fie am avut război între Palate, cu scandaluri, suspendări, instabilitate și atacuri care au compromis clasa politică în ansamblu. Decalarea alegerilor a amplificat tensiunile și a întins incertitudinea pe încă doi ani.

În loc să fie generatoare de echilibru, președinția, în sine, este generatoare de conflict. Ca să nu amintim că este o mare minciună: cum să fie echidistant și în afara jocului politic un om care este ales/reales cu sprijinul unui partid. Iar costurile acestui sprijin nu se pot amortiza din fotoliul de la Cotroceni, așa că este obligatoriu pentru partidul care a dat președintele să ocupe și Palatul Victoria.

Cu președinția, în loc să ne simplificăm viața politică, ne-am complicat-o, în loc să tindem spre unitate internă, care să ne facă puternici, ne-am introdus singuri un focar de conflict care poate ține locul dușmanilor.

Nu doar de 8 noiembrie, ziua Majestății Sale Regelui Mihai, avem motive să ne gândim la monarhie. Oricând ni se pare că ne-am săturat de scandal, să încercăm să gândim altfel decât a făcut-o propaganda, în locul nostru, de la instaurarea Republicii până azi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News