Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Povestea unei vieţi: negustorul de artă vizionar, neobositul promotor al modernităţii Paul Rosenberg
Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura
Paul Rosenberg și nepoata sa, celebra jurnalistă Anne Sinclair
O remarcabilă expoziţie retrasează, până în 23 iulie, la Muzeul Maillol din Paris, parcursul lui Paul Rosenberg , estet luminat dintr-o perioadă-cheie a istoriei artei, căruia, nepoata sa, celebra jurnalistă Anne Sinclair , fosta soţie a lui Dominique Strauss Kahn (preşedintele Fondului Monetar Internaţional) i-a consacrat o carte în 2012: My Grandfather's Gallery: A Family Memoir of Art and War .
Paul Rosenberg în Galeria sa
Paul Rosenberg (1881-1959) a fost un om discret, dar o prezenţă tutelară pe simezele întregii lumii. El este cel care a vândut una dintre cele trei versiuni ale Camerei artistului de Van Gogh Institutului de Artă din Chicago, în 1926, şi Noaptea înstelată de acelaşi autor Muzeului de Artă Modernă din New York, în 1941.
Cariera lui de mare negustor de artă s-a datorat puţin hazardului şi foarte mult propriei voinţe.
Un cargo avariat aproape l-a ruinat pe tatăl său, Alexandre Rosenberg, negustor de grâne, emigrat din Bratislava în 1878. La Paris, acesta s-a decis să se ocupe de comerţul de artă şi antichităţi. Şi-a început educaţia artistică şi, în curând, şi-a deschis o galerie în Avenue de l’Opera. Drumul lui s-a întretăiat cu cel al unor pictori strălucitori, dar necunoscuţi încă: Manet, Monet, Renoir, Cézanne. A dezvoltat o adevărată obsesie pentru artă, pe care a împărăşit-o cu cei doi fii ai săi, Paul şi Léonce.
Pablo Picasso, Portretul Doamnei Rosenberg și al fiicei sale
Léonce (1878-1947) şi-a deschis propria galerie, L’Effort Moderne, loc al Cubismului, unde au expus Braque, Juan Gris...
În ceea ce îl priveşte, Paul s-a instalat, în 1910, în rue de Boétie. Avea 29 de ani, experienţa comerţului, un ochi format în vizitele sale prin toate muzeele europene. Şi mai avea ceva: pasiunea despre ale cărei efecte colegul lui, Alfred Daber, citat de criticul Valérie Bougault, afirma: „Când vedea o capodoperă pe care o dorea mai mult decât orice, corpul lui începea să tremure ca acela al unui copil nerăbdător... Acest tremur nu se oprea decât în momentul în care, în sfârşit, obţinea tabloul atât de dorit”.
Braque, Compotieră și cărți de joc
Această sensibilitate l-a determinat să-şi asume îndoielile şi să inventeze o metodă proprie care să aducă triumful gustului în care credea.
„Reuşeam foarte bine, dar eram tulburat de gândul că vindeam tablouri care nu-mi plăceau. În acel moment m-am hotărât să vând cu orice preţ tot ce posedam pentru a investi în impresionişti. Mi-am dat seamă că, pentru a reuşi să lupt cu marile case care contau atunci, nu trebuia să achiziţionez decât opere de calitate şi să contez pe timp pentru a-mi face o reputaţie”, se destăinuia Paul Rosenberg.
Cezanne, Vas de primăvară
Cu banii obţinuţi din vânzarea operelor Şcolii de la Barbizon el a cumpărat creaţii ale impresionştilor, oarecum acceptaţi în acel moment. Aceştia au cedat apoi locul avangardei.
De fapt, el a fost mai mult decât un negustor de artă. Născut în epoca în care rolul patronului artelor, al unui mecena aristocratic se micşora, în care peisajul ca subiect în pictură devenea mai important decât scenele istorice, el a oferit pictorilor modalităţile unei deschideri către nou, înscriindu-i în tradiţia picturii franceze.
Fernand Leger, Dejunul
Revoluţia industrială a adus la putere burghezia, al cărei gust pentru artă trebuia educat şi orientat. Paul Rosenberg a fost această „punte către modernitate”. Galeria lui se afla într-un edificiu clasic, cu faţada de marmură şi o vastă sală de expoziţii lambrisată. Paul Rosenberg a vrut să facă din ea un „templu al artei moderne”. El a încredinţat decorarea, comfortabilă şi burgheză, cumnatului său, Jacques Helft. Dacă sala de la parter era dedicată pictorilor contemporani, Picasso, Braque, Léger, la etajul I se găseau opere mai puţin tulburătoare pentru publicul epocii, Monet, Van Gogh, Cézanne sau Corot şi Ingres, într-un spaţiu înconjurat de fotolii Ludovic XV şi de tapiserii. Un Picasso sau un Braque deasupra unei canapele Ludovic al XV-lea, de ce nu...
Marie Laurencin, Două spaniole
Cumpărătorul timorat era acolo ca „acasă” şi poate, în final, putea fi convins să plece cu o pânză de Picasso...
Georges Braque, Nud culcat
Mai mult decât o îndrăzneală, ideea i-a fost dată de convingerea că nu există nicio ruptură în apariţia avangardelor, că pictorii contemporani sunt urmaşii maeştrilor tradiţiei.
Viaţa lui Paul Rosenberg se situează la graniţa dintre mica şi marea istorie, cea a artei şi cea care a văzut Europa acoperită de orori
Picasso a fost un capitol primordial în viaţa lui Paul Rosenberg. Convins că acesta este o nouă stea pe cerul picturii, l-a admirat fără rezerve. „Picasso merge întotdeauna dincolo de propriile limite; este cel mai mare pictor al timpului prezent şi eu sunt încântat de fiecare dintre seriile sale... El a dus pictura în direcţia în care trebuia să meargă, către opere de artă şi nu către simple opere decorative”, afirma în 1941.
Marie Laurencin, Anne Sinclair la vârsta de 4 ani
Cei doi s-au întâlnit în 1918 la Biarritz şi au devenit inseparabili. În toamna aceluiaşi an, Picasso se mută cu Olga în strada Boétie. El pictează pentru Paul portretul soţiei acestuia, Marguerite ţinând-o pe genunchi pe fiica lor, Micheline. O pânză de factură clasică, aproape ingrescă, care marchează ruptura definitivă a pictorului de cubism şi îi aduce oprobriul susţinătorilor acestui curent, fie ei artişti sau critici. Paul Rosenberg vedea mai departe. El l-a însoţit pe Picasso în toate căutările sale stilistice. În fiecare perioadă a ales din atelierul lui operele majore, reperate de ochiul lui expert.
Picasso a găsit în Rosenberg un agent. Este unul dintre punctele forte ale „sistemului Rosenberg”, aşa cum apărea acesta în expoziţia inspirată de cartea Annei Sinclair. El a încheiat contracte cu artişti care îşi dovediseră deja valoarea. Cinci creatori sunt artiştii-fetiş ai lui Rosenberg: Picasso, desigur, Braque, Léger, Marie Laurencin şi Matisse. În faţa lor, o reţea solidă de clienţi bogaţi şi de colecţionari.
Matisse, Femeie așezată
Pictorul şi sculptorul Georges Braque (1882-1963) a fost şi un decorator talentat, mai ales că primise iniţial o formare de artizan. El a realizat, printre altele, uşa de bronz a tabernacolului Bisericii de pe platoul Assy (1948), plafonul cu păsări stilizate al sălii Henri II a Muzeului Luvru (1953) sau vitraliile Capelei de la Varegeville-sur-Mer (1954). Cu mult înaintea acestor comenzi prestigioase şi după ce îl solicitase mai întâi pe Picasso, Paul Rosenberg i-a cerut, în 1928, să conceapă decoraţia sufrageriei din apartamentul său situat deasupra galeriei. Artistul a imaginat un ansamblu de mozaicuri din marmură pentru podea. Acest dalaj original, care va fi numit mai târziu Quartet Rosenberg, a fost terminat în 1929. El era însoţit de patru Naturi moarte pictate. În 1949, când a vândut apartamentul, galeristul a scos mozaicul şi a realizat patru mese joase cu decorul demontat. Blatul uneia dintre ele cuprinde o natură moartă ritmată de jocul contrastelor de negru şi brun în armonie cu bejurile, griurile şi cu albul oferite de nervurile marmurei. Galbenul-lămâie face să vibreze compoziţia structurată în linii drepte, curbe şi planuri juxtapuse care amintesc estetica hârtiilor decupate şi lipite din perioada cubistă a lui Braque.
Fernand Leger Natură moartă cu chei
Alte două opere reţin atenţia: Răpirea de André Masson şi Natură moartă cu hering şi pâine de Jean Hélion.
Prima a fost produsă într-o perioadă în care Masson, după ce se certase temporar cu André Breton şi fusese exclus din al doilea Manifest al Suprarealismului, în 1929, era interesat de noi teme, cum ar fi masacrul, urmărirea sau răpirea. Compoziţia din colecţia lui Rosenberg este inspirată liber din Răpirea fiicelor lui Leucip de Rubens, care relatează povestea răpirii lui Hilaire şi a lui Phebe de către fraţii Castor şi Pollux. Masson simplifică personajele, rezumându-le la siluete contopite una în alta, corpuri anonime şi fără figuri prinse într-un haos între Cubism şi Futurism. Un vârtej de forme şi de culori – reci la marginile compoziţiei şi din ce în ce mai calde către centru - care contrastează cu un prim plan uimitor de cuminte, în care artistul a dispus câteva cochilii care, împreună cu floarea din stânga sus, sunt singurele elemente de decor, după cum descrie criticul Guillaume Morel.
În cel de al doilea caz, Jean Hélion, cofondator împreună cu Auguste Herbin şi Georges Vantongerloo, al grupului Abstraction-Création, preferă o întoarcere la figurativ. Artist care intrigă şi oarecum uitat până la Retrospectiva organizată în 2005 la Centrul Pompidou, Hélion a fost reperat de Paul Rosenberg la New York în anii 1930.
Matisse, Lecția de pian
Natura moartă cu hering şi pâine este caracteristică pentru operele după natură, create de el până la sfârşitul anilor 1950. Banalitatea vieţii cotidiene este o temă preferată, chiar dacă nu putem vorbi despre realism. Vocabularul formal este simplificat la extrem, obiectele sunt stilizate, spaţiul este geometrizat, iar culorile, adesea acide, sunt aplicate constrastant, chiar disonant. Heringul şi bagheta, a căror dispunere pe pânză formează o cruce, apar în prim plan. Efectul general de perspectivă este întărit de liniile ferestrei deschise către un cer cenuşiu, realizat în tente plate, scrie în Connaissance des arts.
Marie Laurencin, Repetiția
Rosenberg poseda şi o frumoasă schiţă pentru Cortină şi decoruri, semnată de Picasso. După succesul spectacolului Parade, în 1917, care îi reunea pe Erik Satie, Léonide Messine şi Pablo Picasso, Serge Diaghilev, impresarul trupei Baletele Ruse, a creat la Londra un nou spectacol Tricornul, un balet într-un act pe muzica lui Manuel De Falla, adaptat după o poveste tradiţională spaniolă. Picasso a fost chemat să conceapă o cortină impozantă, decorul, constând într-o mare arcadă în tonalităţi de roz, care se decupează pe un cer înstelat, şi costumele. Pentru această nouă operă de artă totală, în care se combinau muzica, dansul şi artele plastice, folclorul spaniol, ritmurile flamenco şi scene de tauromahie, Picasso a realizat creaţii de o uimitoare sobrietate, mai puţin avangardiste decât cele pentru Parade. Tricornul a fost la rândul lui un succes şi Paul Rosenberg a avut ideea de a publica un luxos portofoliu curpinzând 32 de planşe colorate, după guaşele şi desenele originale, mai ales o serie de siluete îmbrăcate în costume de torero, de picador... Liniile sunt de un clasicism sigur, iar culorile au o prospeţime extraordinară. Pentru această lucrare al cărei tiraj a fost limitat la 200 de exemplare, Rosenberg a apelat la editorul André Marty.
Nu putem să nu amintim dintre preferaţii lui Paul Rosenberg pe Fernand Léger şi pe Marie Laurencin.
Léger n-a făcut niciodată parte din grupul suprarealişilor şi revendica pentru operele sale o solidă ancorare în real. Îi plăcea să-şi populeze pânzele cu elemente ale cotidianului – pălărie, maşină de scris, bicicletă, umbrelă, cutie de ţigări – după principiul „constrastelor acute”, pentru a provoca un şoc formal, o rupere de ritm care distilau o stranietate specială. Pentru el, obiectele, prin natura lor neînsufleţite, aveau aceeaşi importanţă ca un corp omenesc sau o figură. Motivul cheii este recurent în opera artistului începând din anii 1920. El poate fi găsit mai ales în Gioconda cu chei, pictată în acest an în care cocheta cu abstracţionismul. Rosenberg poseda o Natură statică din 1930, în care singurele elemente imediat identificabile, cheile, formează două linii oblice paralele, care structurează un fond animat de forme libere, aproape organice, construite în suprafeţe plate de culoare: portocaliu, alb, negru, albastru.
Pablo Picasso, Chitara pe covor roșu
În Repetiţie, de Marie Laurencin este imediat recognoscibilă paleta artistei. Delicateţea tonurilor, armoniile voalate de griuri, verde şi roz pastel sunt semnătura acestei artiste reprezentată de Rosenberg mai mult de 20 de ani. Mai cunoscută pentru acuarele sale decât pentru picturile în ulei, artista realizează în Repetiţie o operă mai complexă decât de obicei, orchestrând mai multe figuri de femei (tema ei predilectă) într-o compoziţie eminamente statică. De formă pătrată, acest mare tablou este echilibrat prin poziţionarea celor cinci personaje ale căror priviri se îndreaptă către muziciana din centru, dar şi prin culoare, mai ales un roşu bordo care traversează tabloul în diagonală şi petele de galben care îi răspund de la stânga la dreapta. În această scenă idealizată, poetică, atemporală, tinerele au alura muzelor antice, învăluite în veşminte drapate şi purtând coroane de flori. Un imn adus frumuseţii, armoniei şi, desigur, muzicii.
Paul Gauguin, Vrăjitorul Hiva-oa
Între 1935 şi 1939, Henri Matisse a pictat-o de aproape 100 de ori pe Lydia Delectorskaya, o tânără rusoaică, asistenta şi muza sa. Ca în multe dintre lucrările sale, personajul din Profil albastru în faţa şemineului se confundă cu decorul, linia rotunjită a umărului şi blondul roşcat al părului răspund formei şi culorii fotoliului. Tratarea figurii, simplificată, redusă la câteva linii esenţiale, este în consens cu caracterul stilizat al şemineului sau al vaselor cu flori din atelierul lui Matisse de la Nisa. Acest tablou intimist face parte dintre pânzele furate de nazişti. El a reapărut pe piaţă la sfârşitul anilor 1940 şi a fost cumpărat din Galeria Bénézit de un colecţionar norvegian, Niels Onstad. Opera a fost etalată în Fundaţia acestuia, inaugurată la Oslo în 1968. În 2012, ea fost împrumutată pentru Expoziţia Henri Matisse. Pairs et séries de la Centrul Pompidou şi a atras atenţia ALR (Art Loss Register) a cărui misiune este descoperirea tablourilor furate. Urmaşii lui Rosenberg au iniţiat procedura de restituire şi au recuperat preţioasa pânză în 2014.
Paul Gauguin, Vrăjitorul Hiva-oa
Paul Rosenberg nu s-a mulţumit cu Franţa şi nici măcar cu Europa. În 1923, împreună cu Georges Wildenstein, s-a lansat în cucerirea pieţei americane, iar în 1943, a deschis o sucursală la Londra.
Picasso, Natură moartă
De altfel, fiecare operă era fotografiată, fişată, repertoriată. A asigurat lucrărilor o publicitate extraordinară, prin tipărirea de cataloage, o avalanşă de expoziţii, invitarea jurnaliştilor. Numai în 1936, vizitatorii Galeriei sale au putut admira 10 expoziţii majore dedicate unor artişti ca Braque, Seurat, Monet, Picasso...
Invazia germană a spulberat totul
Negustor de artă şi evreu, Paul Rosenberg a devenit o pradă pentru susţinătorii teoriei purităţii rasei şi a unei arte eroice. Încă de la sosirea lor la Paris, germanii au preluat galeria şi au transformat-o, culmea ironiei, în Institutul de Studiu al problemei evreieşti, însărcinat să conceapă o expoziţie a „artei degenerate”, Franţa şi Evreul, la Palatul Berlitz în 1941. Bunurilor mai multor colecţionari şi negustori de artă evrei au fost confiscate. Printre ei, familia Rothschild, Alphonse Kahn, Jean Arnold Seligmann, Jacques şi André Seligmann, Georges Wildenstein, Bernheim şi Paul Rosenberg.
Paul Rosenberg prezentând o lucrare de Matisse
Paul şi familia lui s-au refugiat la New York. 300 de tablouri au rămas în Franţa, unele în seiful unei Bănci din Libourne pe care germanii au jefuit-o în 1941. După război, a început lupta pentru restituirea operelor, dintre care multe decorau biroul lui Goering. Peste 60 de mii de opere de artă au fost returnate Franţei de Germania între 1945 şi 1949. Comisia franceză i-a restituit lui Paul Rosenberg, în 1945, o serie de opere, printre care două pânze de Picasso, 6 lucrări de Matisse, Gauguin, Van Gogh şi, din nou, Picasso, în 1946... La 70 de ani după confiscare, continuă să apară opere. Ultima piesă restituită a fost Femeie şezând de Matisse, în 2015. Iar 50 de opere sunt şi acum considerate dispărute.
André Masson, Răpirea
Una dintre creaţiile restituite are o adevărată odisee. Portretul Doamnei Rosenberg şi al fiicei sale, de Pablo Picasso, a parcurs mii de kilometri de la realizarea lui în 1918, până la intrarea în colecţiile Muzeului Picasso în 2008, specifică L’Objet d’Art. Artistul spaniol, care tocmai se căsătorise cu dansatoarea Baletelor Ruse, Olga Khokhlova, şi terminase Portretul Olgăi în fotoliu, îşi petrecea luna de miere în sudul Franţei, la invitaţia unei chiliene bogate, Eugenia Errazuriu, când l-a cunoscut pe Rosenberg, care i-a comandat portretul soţiei sale. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, această „icoană de familie” a cunoscut un periplu, din 1940, când Paul Rosenberg şi familia sa au părăsit Parisul. Galeristul a luat taboul cu el împreună cu alte opere pe care le-a ascuns în reşedinţa închiriată, Castel Floriac, şi în seiful Băncii Naţionale de Comerţ şi Industrie de la Libourne, înainte de a se exila la New York. Confiscat, Portretul a fost depozitat la Muzeul Jeu de Paume unde a fost înregistrat cu numărul de inventar 29. El a devenit apoi proprietatea lui Hermann Göring care l-a schimbat, în 1941, cu negustorul german Gustav Rochlitz, împreună cu alte 10 picturi „degenerate”, contra a două pânze ale vechilor maeştri Jan Weenix şi Tizian.
Matisse Femeie în halat purpuriu
La sfârşitul războiului, tabloul a fost ascuns în castelul Hohenschwangau din Bavaria unde a fost descoperit de aliaţi şi repatriat în Franţa în 1946. Restituită lui Rosenberg, pictura a traversat Atlanticul până la New York unde a rămas până în 2008, când Anne Sinclair l-a donat Muzeului Picasso.
Picasso, Decor pentru Tricornul
Personaj strălucit, cu un fler incontestabil, Paul Rosenberg i-a susţinut pe cei mai mari artişti ai timpului său şi a legat, cu unii dintre ei, o prietenie nedezminţită.
Matisse, Profil albastru în fotoliu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
