Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Povestea lui Barbu Lăutaru, primul mare artist popular al țării. L-a impresionat până la lacrimi pe compozitorul Franz Liszt cu baladele cântate după ureche
Foto: Wikimapia
Pe 18 august 1858 se stingea din viață Vasile Barbu cântăreţ, cobzar şi viorist, staroste al scripcarilor ieşeni. Care e povestea lui Barbu Lăutaru, primul mare artist popular al nostru?
Vasile Barbu, pe numele din certificatul de naştere, a venit pe lume pe 17 decembrie 1780, la Iaşi, sau conform altor surse, la Mereni, raionul Anenii Noi, acum în Republica Moldova. Nu se ştie data exactă, pentru că în acele vremuri, noii născuţi robilor, clasa socială din care făcea parte, nu erau înregistraţi. Era urmaș al unei vechi familii de lăutari, fiul Glafirei şi al lui Stan, iar de la tatăl său, cobzar renumit, a moştenit o comoară preţioasă – un repertoriu de cântece care au dăinuit peste ani.
Încă din copilărie, a cunoscut viaţa plină de înjosiri şi umilire, destinată lăutarilor robi meniţi doar să anime chefurile boiereşti ale vremii. Însă Barbu Lăutaru şi-a alcătuit un taraf propriu cu care a început să colinde în târgul Iaşilor, pe meleagurile tatălui său, câştigându-şi un renume care i-a asigurat starostia scripcarilor în jurul anului 1804, potrivit Rador.
Barbu Lăutaru s-a căsătorit de tânăr, şi-a întemeiat o familie "de onoare" şi avea o gospodărie îngrijită. A avut trei copii, toţi lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul şi Vasile Scripcariul. Documentele vremii vorbesc că pe lângă familie, Barbu, ca staroste al lăutarilor ieşeni, avea şi obişnuitele privilegii, printre care un argat, „un ucenic al Logofătului Ghica”, trimis să înveţe meşteşugul cântatului, dar şi să deretice prin curtea conducătorului breslei.
Barbu Lăutaru a cântat la scripcă, la cobză şi la nai.
De unde vine expresia ”Eu sunt Barbu Lăutaru”
Barbu Lăutaru aborda în mod unic jocurile populare, sârbele, bătutele şi horele, nici un lăutar din vremea sa neputând să-l egaleze. El era liderul muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și cu elemente occidentale, iar din repertoriul său făceau parte piese precum „Sub poale de codru verde”, „Bujor”, „Eu sunt Barbu Lăutaru”, „Într-o zi de dimineaţă”, „Cât mi-e de urât când sunt fără tine”, „Am lăsat lumea şi slava”, „Zori de ziuă se revarsă”, „Moarte, moarte ce nu vii”, „Tu-mi ziceai odată”, „În zorii zilei”, „Ziua, ceasul despărţirii”, „Nu mă pedepsi stăpână”, „Eu de-aseară bat la poartă”, „Arză-ţi rochiţa pe tine” sau „De te-ar prinde neica-n crâng”.
A cântat în hanuri, grădini publice, la baluri, petreceri populare şi particulare, a susţinut concerte cu taraful său şi la Chişinău (în anii 1814 şi 1822), şi în alte localităţi ale Basarabiei.
Concurență cu ritmurile balcanice
Odată cu introducerea Regulamentului Organic, în ţara noastră s-au desfiinţat meterhanelele (fanfare) turceşti şi greceşti, iar cântecul popular şi muzica de petrecere au început să-şi piardă din interes. În acest context, Barbu Lăutaru trebuia să-şi înnoiască repertoriul cu cântece la modă, de dragoste şi cu dansuri de salon occidentale, însă cariera sa artistică avea să intre în declin, trăind mai mult din gloria trecutului, tot din baladele, doinele şi horele de odinioară.
Muzica, biletul de ieşire din robie
Lăutaria a asigurat familiei venituri consistente, astfel că familia lui Barbu Lăutaru, „din mahalaua Frecăului”, se va răscumpăra din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de „Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi”.
Memorabilă a fost întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu celebrul compozitor maghiar şi unul dintre cei mai mari pianişti ai istoriei, Franz Liszt – venit la Iaşi să susţină un concert la Teatrul Naţional -, consemnată în publicaţia franceză „La Vie Parisienne”, peste ani, în numărul 48 din 28 noiembrie 1874: „Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine”, a spus Liszt. „La o recepţie organizată la vistiernicul Alecu Balş, Listz la întâlnit pe faimosul Barbu Lăutaru, al cărui taraf era format dintr-o vioară, un nai şi o cobză.
Ascultându-l pe Barbu, acest neîntrecut virtuoz popular, Franz Listz a fost atât de impresionat de interpretarea lăutarului încât (a exclamat, n.n) „Ah, cât e defrumos!”, şi punând un pumn de galbeni în paharul lui Barbu. Barbu Lăutaru a murit la Iaşi, cel mai probabil la 18 august 1958, la vârsta de 77 de ani, încărcat de o glorie unică, legendară. Barbu Lăutaru îşi odihneşte somnul de veci în curtea Bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iaşi. În amintirea sa, o stradă din Chişinău poartă numele lui Barbu Lăutaru.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
