Vorbim despre Mihai Eminescu. Se afla „când în groapa cu melancolie, când într-o stare de exaltare”.

Declarația îi aparține traducătorul și psihanalistul Adrian George Săhlean. Acesta a zis, într-un interviu la DC News, că marele poet național obișnuia să bea cantități uriașe de cafea. În plus, lucra extraordinar de mult.

„El era un băutor de cantități uriașe de cafea, fuma mult, lucra mult. Un om care s-a consumat mult mai repede în cei 39 de ani pe care îi avea.

După părerea mea, a avut parte de un diagnostic greșit, a fost tratat cu injecții de sulfat de mercur care la vremea respectivă erau foarte la modă, dar au dus la probleme de circulație care s-au accentuat”, a spus, în cadrul interviului de la DC News, Adrian George Săhlean.

Vedeți mai multe aici:

VEZI ȘI: Scriitorul român care mergea cu un prezervativ la gât, în amiaza mare. Cei care îl vedeau erau șocați - https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-care-mergea-cu-un-prezervativ-la-gat-in-amiaza-mare-cei-care-il-vedeau-erau-socati_910649.html

Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. După înscrierea, în 1860, la Liceul german din Cernăuţi, în 1863 s-a retras ca privatist (elev particular), nesuportând disciplina şcolară. În 1864 a fost copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.

După moartea acestuia, a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale. A ajuns apoi la Bucureşti, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine copist şi sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga ţară, apoi ajunge la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este angajat ca sufleur.

În toamna anului 1869 a plecat la Viena, unde până în 1872 a fost student extraordinar la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici face parte din societatea literar-socială România şi cea literar-ştiinţifică România jună şi îl cunoaşte pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, potrivit "Dicţionarului scriitorilor români" (Editura Albatros, 2002).

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul.

În acelaşi an a început colaborarea la revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Adevăratul debut în poezie a avut loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în nr. 6/1866 (25 febr.-9 mart.) al revistei, când directorul acesteia i-a publicat prima poezie, De-aş avea.., semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan, din Eminovici în Eminescu). Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care: O călărire în zori, Din străinătate ,La Bucovina, Misterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Pe lângă plopii fără soţ.., Şi dacă..., Din noaptea.... După apropierea de societatea literară Junimea, în care creaţiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieşeană Convorbiri literare, unde publică mai întâi poezia Venere şi Madonă (15 apr. 1870), poemul Epigonii, povestea Făt Frumos din lacrimă. Continuă în 1871, cu poeziile Mortua est, Înger de pază şi Noaptea.

Stabilit la Iaşi, începe să frecventeze şedinţele junimiştilor, unde îşi citeşte lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii, care se va servi de poezia noului poet pentru a argumenta definirea direcţiei noi în literatura românească, după perioada paşoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul Egipetul, nuvela Sărmanul Dionis, poeziile Înger şi demon şi Floare albastră.

Intrarea sa în publicistică a avut loc în 1870, tot în Familia, cu articolul Repertoriul nostru teatral, o examinare critică a producţiei româneşti teatrale

Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe atunci, să-şi completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), perioadă în care l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu care a legat o mare prietenie. Tot la Iaşi a cunoscut-o şi pe Veronica Micle, care i-a rămas alături până la sfârşitul vieţii, conform "Dicţionarului scriitorilor români".

Importantă rămâne activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu. După ce în 1876 a fost redactor-administrativ la Curierul de Iaşi, apoi îşi va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti, unde devine, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul Timpul, organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 devine redactor-şef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii contemporane.

Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, la umbra unui tei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News