”Am avut o discuție la un moment dat, în Golful Finic, l-am cunoscut pe acest mare scriitor, Gabriel Garcia Marquez, spune Dinu Săraru, în podcastul Avangarda. Și traducătoarea mea, în discuția cu el, Manuela Cernat, i-a spus că sunt autorul unui roman, Niște țărani, și sunt îndrăgostit de literatura lui, cu lumea Columbiei țărănești și a ethosului lumii columbiene, eposul popular, și el mi-a spus că se bucură că mă întâlnește și eu l-am întrebat: „Cine v-a ajutat să formulați în Veacul de singurătate, să exploatați atâta fantezie magică?” Și a zis: „Niciodată nu am egalat fantezia țăranilor din Columbia și a bunicii mele, care m-a crescut, și niciodată nu voi uita că este, poate, datoria cea mai mare a mea, să recunosc că am învățat de la această lume columbiană, țărănească, așa, să scriu”. Și de altfel a și scris o carte, A-ți povesti viața.

Ionuț Vulpescu: A trăi pentru a-ți povesti viața! Amintirile lui!

Dinu Săraru: Și i-am spus: „Nu credeți că ar fi bine să facem o societate internațională a scriitorilor din America Latină, din America, că și Faulkner e un mare scriitor al acestei lumi, și din Europa sunt scriitori mari ai lumii rurale.” Și el a spus: „Uite, e o idee interesantă, când te întorci acasă trimite-mi schița acestei societăți.” Și am zis: „Neapărat v-o trimit!” Și când am ajuns acasă, deși se tradusese cartea Un veac de singurătate, în lunile care au urmat apariției ei în România, pentru că am fost a patra țară din lume, din Europa, care traducea tot ce apărea modern, mi-am dat seama că totuși l-am cunoscut pe Marquez, dar sunt niște granițe pe care poșta nu îmi permitea să le depășesc. Și nu am putut să trimit, pentru că nu puteam să trimit o scrisoare unui străin. Era un paradox al acestei societăți, traduceam în acele lumi prin Mihnea Gheorghiu Veacul de singurătate care a apărut, și eu nu puteam să îi trimit. Am rămas cu propunerea asta, care a fost îmbrățișată de el. Și vă mărturisesc dvs. că o aveți martoră pe Munet Cernat...

I.V: Am avut-o invitată la mine la podcast cu niște povești extraordinare și o să o mai chem. Din lumea filmului, mai cu seamă. Deci întâlnirea cu Marquez v-a impresionat.

D.S: Da, m-a impresionat extraordinar de tare! Și am avut noroc să cunosc oameni importanți din domeniul literaturii și laureați ai Premiului Nobel. Pe unii dintre ei i-am și jucat la Teatrul Mic. Am dat multe interviuri. Interviul dat de dvs. când am împlinit 90 de ani!

I.V: Cel de anul trecut!

D.S: Acel interviu m-a răcorit pe mine! Să știți! M-a răcorit! Am putut să îmi exprim în interviul acela toate ofurile mele. Să știți că e foarte greu să fii bătrân și să dormi puțin. Nu îmi ajung orele...

I.V: Noi avem acum ocazia, în acest episod, să vă răcoriți din nou! Câte ore dormiți?

D.S: 4-5 ore, niciodată nu am dormit mai mult. Când cădeam, cădeam zdrobit de oboseală! Acum mă foiesc gândurile!  Și vă mărturisesc ceva, în primă instanță, dvs., pentru că vă simt atât de aproape, ca și când aparținem aceleiași familii, dar de fapt, aparținem aceleiași familii de intelectuali de țară, învățător și preot, pe care s-a fondat statul român, ăsta pe care îl regretăm noi, ca identitate națională! M-am gândit, că tot aveam blogul de vinerea, din presă, și am zis: „Domnule, să încerc să scriu la 91 de ani o povestire, să mai vad dacă mai pot să scriu ”Un fluture alb cu sânge pe aripi”, de pildă. Care s-a tradus și la Milano, acum, și am fost, cum să zic, nu mă laud, le-a sugerat editorilor ideea unui scriitor ca Marquez. Și să scriu din viața mea, pentru că toate cărțile mele au fost trăite de mine, de la prima literă, la ultima literă. A fost zbuciumul meu, a fost expresia lozincii fundamentale, că gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul. Și am zis să încerc să scriu la 91 de ani o povestire care se leagă de o parte din biografia mea! Și am început să scriu, și a apărut această povestire. Se numește: ”Am onoarea, domnule colonel!”.

Anunț în exclusivitate: Nuvela a intrat la tipar

I.V: A intrat la tipar?

D.S: Da, zilele astea! Scrisă de o lună de zile. Am scris la ea, am scris la ea, și primul cititor editorial a fost Andi Barcan, de la editura Hoffman, care mi-a tipărit aproape toate cărțile care au apărut și la alte edituri. Am întrebat: „Ce părere ai?” Și zice: „Domnule, când puneți punct, să spuneți, că public nuvela și v-o aduc tipărită în ajunul zilei dvs.” Și astăzi vă pot spune că nuvela a intrat la tipar.

Am scris la 91 de ani o nuvelă intitulată „Am onoarea, domnule colonel!”, plătită cu viața mea, care e și un purgatoriu al meu și care este și, cum să spun, răscumpărarea conștiinței mele și a datoriei mele față de omul căruia i-am zis „Tată!” pentru prima dată. Că eu nu am avut posibilitatea să îi fi spus tatălui meu care m-a crescut și m-a născut, Costică Săraru, învățătorul  de la Slătioara, tatăl meu, care mi-a fost învățător, din clasa I. Și ca să nu se spună că greșesc vreodată sau eu îmi închipui că dacă sunt copilul învățătorului voi fi premiant, voi trece prin școală cum ar trece copiii învățătorilor, că ceilalți copii din sat nu au pe tac-su învățător. Și nu mi-a mai dat voie să îi spun nici acasă. M-a dat la școală la șase ani jumate, și de la șase ani jumate, până a murit el, la reîntregirea patriei, ca erou național, așa, la Tiraspol, nu i-am zis „Tată!” niciodată! Decât „Domnule învățător!” Nu i-am spus niciodată „Tată!” acasă. Dar i-am spus bunicului meu dinspre mamă, care nici măcar nu era rudă cu mine, decât prin mezalianță, așa, colonelul acesta, care dă titlul nuvelei mele, „Am onoarea, domnule colonel!”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News