Pilotul Cezar Osiceanu: „A căzut Doru Davidovici!”, ziua pe care o țin minte ca și când ar fi azi
Autor: Cezar Osiceanu | Publicat pe: 20 apr, 14:51
Foto ilustrativ / Imagine de Fuzz de la Pixabay
„A căzut Doru Davidovici!” - ț in minte ziua aceea ca și când ar fi azi.

Era o zi splendidă. Soarele strălucea pe cerul fără nori, iar vântul adia cât să te simți bine! Eram la Leu, în Oltenia, zburând în instalarea mea ca și pilot comandant pe avionul AN2, bronzat bine de soarele darnic din ultimele zile, alături de celebrul Gicu Zberea, instructorul meu, un lungan mustăcios și pontos nevoie-mare, ca orice oltean sadea.

Decolez cu grijă pentru a evita balansarea lichidului din cazan, lestez pe sol și, la terminare, îi propun instructorului ca la verticala terenului de zbor să fac și eu ceva giumbușlucuri "de utilitară", așa, ca să mai ieșim din monotonia zborului agricol. El dă din cap că este de acord, drept pentru care bag motor, iau un pic de înălțime și brusc, aud în căști într-un noian de zgomote de fond amestecate cu voci din eter, vocea disperată a controlorului de zbor de la Aerobaza Craiova. Ordona tuturor avioanelor aflate pe frecvența de lucru a aerobazei aterizarea imediată și oprirea zborului până la noi ordine.

Stupefiat, urc la 400 de metri și trec pe frecvența de urgență, unde brusc am auzit în eter, tare și clar de data asta, ordinul imperativ de aterizare imediată și de oprire imediată a zborului. Am întrebat cauza, așa într-o doară, fiind obișnuit cu acele opriri cauzate în general doar de zborurile lui Ceaușescu. Pe atunci, indiferent că Ceaușescu zbura într-un colț de țară sau până la Snagov, un dobitoc oprea zborul în toată țara pentru avioanele categoriei a patra cel puțin, motivând asta ca măsură de siguranță națională.

Cu o voce tremurândă, controlorul de trafic mi-a răspuns scurt: „A căzut Doru Davidovici!”.

Și apoi eterul a rămas tăcut, vibrând ca un diapazon ce ducea mesajul pe frecvența de urgență către toate avioanele din întreaga Românie. Tăcerea a durat un minut, un minut cât o eternitate. Apoi, vocile sfărâmate ale colegilor mei au început să confirme rând pe rând ordinul. Am adunat în mine și ultima picătură de voință si am bâiguit si eu un scurt : „YR- ... Confirmă!”.

Mi-am dat căștile jos. Eram unul dintre puținii care foloseam așa ceva la utilitară, iar Gicu, văzându-mi fața brusc înnegurată, mă întreabă în olteneasca lui mucalită: „Ce pațiși bre? Parcă o văzuși pe aia cu coasa!”.

„A căzut Doru Davidovici!”, îi răspund scurt, fără să pot uita la el. 

„Ordin de sus să oprim imediat zborul!”

Greu de spus ce am simțit atunci, eu și colegul meu. El era fiu de pilot militar de vânătoare și îl cunoscuse pe Doru Davidovici. Eu eram unul care, după ce îi citise cartea „Intrarea Actorilor”, mai dihai ca oricând, se hotărâse că va urma calea zborului în viață. La sol, colegul meu de promoție trăise și el în adolescență zborul prin cărțile lui... mecanicul de sol avea toată colecția cărților lui. Până și șoferul de pe cisternă auzise de el și de cărțile lui!

La aterizare, știam că ne așteaptă întreaga conducere a IAS-ului cu masa pusă și cu o invitație pentru un grătar și un șpriț pe seară, bucuroși că le terminasem în timp lucrarea și le salvasem culturile. Las baltă gândul să fac ce îmi propusesem înainte, îi trag un viraj în coborâre brusc și, la cuțit simțind *barabafta* încordându-se odată cu mine, îmi vine să urlu. Aterizez scurt, frânez puternic în timp ce pun avionul direct la poziția de parcare într-un ușor nor de praf, după care opresc motorul.

Cei o mie de cai putere ai motorului mai produc câteva ture de elice înainte de a se opri de tot și apoi... și apoi tăcere! O tăcere grea, de plumb, neagră, urâtă și tăcută! Auzeam până și zgomotul bătăilor inimii mele! Rămânem ambii piloți în scaunele noastre, cu ochii strâns închiși, cu mâinile strângând coarnele manșelor în mod instinctiv... fiecare dintre noi în lumea lui.

Colegul meu de jos, mecanicul de bord, încărcătorii, directorii, toată lumea se apropia de avion parcă cu încetinitorul, fiecare întrebându-se de ce ne-am oprit la poziția de parcare, și nu la cea de încărcare. 

Îmi aud colegul cum deschide ușa și urcă în avion, urmat de mecanic. Intră în cabină și se uită la noi, cei aflați în ea, ca la niște extratereștri. Face apoi un pas înapoi și îi spune mecanicului cu o voce ușor tremurândă: „Jos, dă-te jos și pune ancorele! Nu lăsa pe nimeni să se apropie de avion!”. 

Unul lângă altul, dar fiecare în lumea lui 

Am stat în cabina avionului cred că peste zece minute, eu și Gicu, fără să rostim o vorbă, ci doar uitându-ne la cer, mângâind bordul avionului, strângând manșa pe fiecare parte. Fără să ne uităm unul la altul... fiecare în lumea lui.

Brusc treziți parcă, ne dăm jos din scaune și ieșim din avion. Fețele noastre probabil că inspirau ceva... nimeni nu mai vorbea nimic din momentul în care am pus piciorul pe pământ. Totodată, se auzea urlând din ce în ce mai tare sirena mașinii de miliție care se apropia de terenul de zbor într-o trombă de praf stârnită de viteza nebună cu care se deplasa.

În spatele nostru se așezau încet, în liniște și fără nicio comandă, ceilalți doi membri ai echipajului. Când mașina de miliție s-a oprit și doi milițieni s-au aruncat spre noi strigând cât îi țineau bojocii să oprim imediat zborul, ne-am putut simți instinctiv aproape unul pe celălalt.

Mirarea și nedumerirea încărcătorilor și directorilor creștea exponențial și ei, în loc să meargă către cei doi milițieni, se apropie de noi parcă încercând să facă scut, să ne apere de ceva ce nu vedeau, dar simțeau că există. 

Deschid gura într-un final și cu o voce neagră spun: „A căzut Doru Davidovici!”  Și pauză!

După câteva secunde, mă îndrept către milițienii care, sub povara încărcăturii psihologice generale, reușiseră să tacă și le spun: „A căzut Doru Davidovici!”

„Știm că trebuie să oprim zborul, l-am oprit deja, vom asigura avionul și vă aducem cheia lui la post când terminam. Mulțumim!”, mi s-a răspuns. 

Milițianul-șef, un om mai în vârstă, mi-a răspuns, după ce m-a analizat atent: „Odihnească-se în pace!”. Ulterior, i-a făcut un semn discret din cap colegului său să se urce în mașină. S-a oprit sirena uitată pornită și ei au plecat cu mașina, încet de data asta, de la teren.

Mai târziu, am aflat ca picase cu un coleg de școala militară, mai mare cu un an, care fusese inițial la piloți civili și trecuse în anul doi la militară, Petra!

Icar, Vlaicu, Șerbanescu, Dârjan, Mociorniță, Davidovici - jertfa pe altarul zborului și al neamului nostru românesc.

Blestemul meu către moarte, gândit în seara de atunci, pe când în mașina lui Gicu ce ne ducea către Craiova îl ascultam tăcuți pe Tudor Gheorghe cântând „Muicăăă, noi suntem români!” - pe care îl cânta și Ion Popa, cel căruia mie îmi place să-i spun trubadurul nației, un adevărat român.

   

„Fir-ai tu Moarte a dracu' / Că îi iei de lângă noi / Tocmai p'ăia mult mai buni ca noi!”

Mulțumesc, Dorel Luca! Mulțumesc pentru ce faci tu azi din noi, noi ăștia care nu am ajuns să gustam măcar o dată din pocalul nemuririi supersonice pe care ne-a descris-o în mod inegalabil acest zburător numit Davidovici și mai ales, Doru!

Contopesc un citat al unui pasionat de zbor cu gândurile mele de azi în zicerea asta: „Ciudat este că toți piloții sunt cu capul plecat înainte de decolare ca într-o rugăciune mută către Cer și Dumnezeu!”.

Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro