Unul dintre cei mai influenți compozitori ai muzicii din ultima jumătate de veac este americanul Philip Glass, născut la Baltimore, în Maryland, din părinți evrei care au emigrat din Lituania. 

Cei care nu frecventează sălile de concert sau de operă, poate își amintesc de splendida coloană sonoră a filmului The Hours din 2002, care a atras atâtea premii și nominalizări, pentru muzică,  alături de actorii dintr-o  distribuție extraordinară, Nicole Kidman, Meryl Streep și Juliane Moore. În coloana sonoră a filmului a fost inclusă și o temă din din opera celebră a compozitorului, Satyagraha.

Philip Glass la pian

Am aflat în vara anului trecut că Philip Glass își va sărbători împlinirea vârstei de 80 de ani, la Carnegie Hall, când urma să aibă loc și premiera mondială a celei de-a 11-a simfonii a compozitorului.

Pe 31 ianuarie când s-a născut Philip Glass, am mers la concertul lui aniversar, care e parte dintr-o amplă serie de evenimente muzicale din America și din toată lumea, dedicate creației lui Philip Glass. 

Anul 2017 reprezintă în muzică și un an dedicat lui Philip Glass.

Pe Ronald O. Perelman Stage, care ține de Isaac Stern Auditorium, o sală cu o acustică excepțională de peste 2800 de locuri, au urcat muzicienii Orchestrei Bruckner din Linz și un colaborator de durată al lui Philip Glass, marele dirijor Dennis Russell Davies. Aplauzele audienței ridicate în picioare, înainte să înceapă concertul aniversar au omagiat muzicienii și apoi s-au îndreptat, în valuri noi, repetate, spre loja din dreapta scenei, unde era Philip Glass.

Bruckner Orchester din Linz în concert la Brucknerhaus

Muzica zilelor și nopților din Rocinha

Programul a început cu Days and Nights in Rocinha, o  piesă splendidă, creată în 1997, care înaintează ca un alai al timpului și semințiilor, ca o paradă majestuoasă și colorată de carnaval, cu superbia ritualului, a sărbătorescului și a vieții. Compoziția aceasta pe care aș asculta-o la nesfârșit și pe care am ascultat-o în urmă cu ani, la nesfârșit, a fost  interpretată, în premieră la New York, atât de ciudat, pentru mine abia acum, după douăzeci de ani, de la premiera mondială care a avut loc la Viena. 

Days and Nights in Rocinha a fost inspirată de șederile lui Philip Glass la Rocinha, o localitate atât de pitorească, aflată la sud de Rio de Janeiro. Rocinha își întâmpină vizitatorii cu fațadele caselor ei colorate, suprapuse ca niște șiraguri multiple, cu toată această arhitectură, așezată în terase, atât de ritmată, de repetitivă, ea însăși parte din cascada volanelor și a castanietelor din timpul Carnavalului.  Philip Glass a dedicat această compoziție dirijorului Dennis Russell Davies, care i-a cerut expres o nouă lucrare simfonică. Avea s-o dirijeze de la pupitrul Orchestrei Simfonice Radio din Viena, în 1998. 

Philip Glass a vizitat Rocinha de mai multe ori, în săptămâna dinaintea Carnavalului de la Rio regăsind în peisaj, atmosfera locului și în școala de samba izvorul unei inspirații căreia i-a plătit tribut și prin titlu, nu doar prin muzica seducătoare. Da, samba a invadat muzica simfonică. Se și cuvine după atâta menuet, bolero, rondo, polcă, gavotă, vals șamd.

Allen Ginsberg pe coperta Simfoniei a 6-a de Philip Glass

Days and Nights in Rocinha impresionează prin excepționalele structuri repetitive, prin continua deschidere în evantaie sonore a acestor structuri reluate, ca un model, în covorul sonor,  ce-mi amintesc definiția lui Kierkegaard despre repetiție ca repetiție și în același timp schimbare. Și Philip Glass preferă se se refere la muzica lui definind-o prin aceste structuri repetitive. E mai puțin convins de înglobarea operei sale în minimalism, chiar dacă i se atribuie rolul de patriarh printre reprezentanți de marcă: La Monte Young, Steve Reich, Terry Riley, John Adams, Michael Nyman, majoritatea americani și englezi, doar câțiva din Canada, Japonia, Elveția, Belgia, Franța sau Ungaria…

Muzica din Days and Nights in Rocinha înaintează și se retrage asemeni fluxului și refluxului, în jurul unei teme melodioase, senzuale de dans care ne amintește de Boleroul lui Maurice Ravel, în primul rând, în contrast cu obsesiva și mult mai rapida progresie din Dansul săbiilor de Aram Haciaturian. Există o acensiune și o glisare a sunetelor ce decupează înaintările și ieșirile din prim plan, ca o schimbare sau adăugare de verigi, hipnotică și majestoasă. Și există o artă de a relansa, într-un nou început muzica, de parcă ar fi smulsă din paroxismul sau suspendarea care aveau aerul  că anunță finalul partiturii.Această eternă întoarcere și eternă repornire, fără concluzii și ierarhii, îmi dă sentimentul unei muzici organice, asemeni creșterii unei plante, deschiderii unui mugure, ivirii zorilor, la răsărit. Sau stingerii luminii, la apus. E respirație și dans. Muzica lui Philip Glass are o organicitate vindecătoare. E parte din pulsul universal.

Angélique Kidjo

Philip Glass și dirijorul Dennis Russell Davies

Colaborarea lui Philip Glass cu marele dirijor american e de durată, incluzînd nu doar toate simfoniile compozitorului, cu excepția celei de-a șaptea.. Philip Glass i-a dedicat Simfonia a 5-a pentru cor și orchestră, intitulată Before the Creation, lui Dennis Russell Davies, la fel cum i-a dedicat și Days and Nights in Rocinha. Considerat un veteran și un promotor fundamental al muzicii clasice contemporane, Dennis Russell Davies nu putea lipsi de la acest concert aniversar care pecetluiește o alianță creatoare exemplară. 

Născut în Toledo, Ohio, Dannis Russel Davies a studiat dirijatul și pianul, la Julliard, unde și-a susținut ș doctoratul. Și-a început cariera dirijând Norwalk Symphony Orchestra din Connecticut( 1969-1973). A condus Saint Paul Chamber Orchestra (1972-1980), cu care a înregistrat Apalachian Spring de Aaron Copland, obținând un Premiu Grammy. A fundat împreună cu Francis Thorne American Composers Orchestra, în 1977, fiind director și la Brooklyn Philarmonic (1991-1996). În 1980, s-a mutat în Germania, la Stuttgart și a condus, ca director general, Baden-Wurttemberg State Opera, între 1980-1987. Aici au avut loc două premiere a două opere compuse de Glass, pe care le-a dirijat Davies. A lucrat cu Stuttgart Chamber Orchestra, ca dirijor principal (1995-2006), cu Orchestra de la Beethovenhalle Bonn (1987-1995), este profesor de dirijat la Mozarteum din Salzburg. În perioada șederii la Stuttgart, Davies a înregistrat de-a lungul a 11 ani, toate cele 107 simfonii, compuse de Joseph Haydn. Uluitoare această cea de-a treia înregistrare din lume a integralei simfoniilor lui Hayddn!!! Din 2002 Davies este numit  dirijorul principal al Orchestrei Bruckner din Linz, cu un contract până în 2017. Este numit totodată director al Operei din Linz. Lucrează și cu Sinfonieorchester din Basel din 2008-2009, cu un contract până în 2016-2017. Dirijează curent în cadrul unor importante festivaluri, precum Aspen Musik Festival, Bayreuth Festival, e parte dintr-o colaborare de lungă durată cu pianistul de jazz Keith Jarrett și nu există compozitor în viață de prim plan căruia să nu-i fi dirijat lucrările de la  estonianul Arvo Part la Hans Werner Henze, Lou Harrison, care i-a dedicat Simfonia a 3-a, William Bolcom, John Cage, Alan Hoovhaness, Aaron Copland, Giya Kancheli, Virgil Thomson… Acum cinci ani, la cea de-a 75-a aniversare a lui Philip Glass, tot Davies a dirijat American Composers Orchestra, în concertul aniversar de la Carnegie Hall, care a inclus Simfonia a 9-a de Philip Glass.

Allen Ginsburg și Philip Glass

Davies se bucură de o mare apreciere în America și Europa. E adevărat că Europa l-a crescut în ochii americanilor, dar probabil și invers. Povestea cu exilul sau emigrația care salvează profetul. 

Agenda dirijorului este impresionantă, incluzând colaborări cu orchestrele din Chicago, New York, Boston, Philadelphia, Cleveland iar, în Europa, cu Gewandhausorchester din Leipzig, Filarmonica din Dresda, Filarmonica Scala della Milano și Filarmonica din München.  

Orchestra Bruckner din Linz

Philip Glass nu e la prima colaborare cu această orchestră care a dat strălucire concertului aniversar. Nu e  greu să-ți imaginezi că în spatele acestei splendide instituții muzicale, care abordează cu aplomb partiturile compozitorilor contemporani, există o tradiție de două sute de ani și atâtea dovezi ale excelenței. Pentru observatorul atent al fenomenului muzical din ultima jumătate de veac, e evidentă, în același timp,  creșterea reputației acestei orchestre formate din 130 de muzicieni. Mai ales, de-a lungul ultimelor trei decenii.

Participarea orchestrei la Bruckner Festival, Electronica Festival, Linzer Klangwolke, în turnee extinse în America,  Germania, Italia și Spania se datorează deopotrivă dirijorului și viziunii lui Dennis Russell Davies, dar și calității muzicienilor, printre care l-am descoperit, la secțiunea vioara a II-a pe românul Răzvan Negoiță. Născut la Iași, în 1981, el face parte din orchestra din Linz din noiembrie 2013. A luat un prestigios Premiu  și diplomă de studii în vioară și muzică de cameră de la Rossini Conservatorium , apoi a studiat cu Igor Volochine, Boris Belkin și Mihaela Martin. A cântat în orchestre din Italia, Franța și Austria, conduse de dirijori precum Ricardo Muti, Lorin Maazel. De trei ani face parte din Orchestra Bruckner din Linz, aflată sub bagheta americanului Dennis Russell Davies. M-am bucurat să-l știu pe scenă cu vioara lui Ferdinando Cagliano, un lutier faimos din celebra dinastie de lutieri de la Neapole, Gagliano, care descinde din Alessandro Gagliano, format în atelierele lui Amati și Stradivarius. 

Dirijorul Dennis Russell Davies

Mă bucur pentru violonistul de origine română . În ultimii ani, Orchestra Bruckner din Linz a avut turnee la Köln, Paris, Viena, Istanbul, susținând  un ciclu anual de concerte la Musikverein, Viena. Sub bagheta lui Davies, realizează multe înregistrări  cu lucrări de Bruckner dar și cu simfoniile No 6,7,8 și 9, cu The Voyage și opera Kepler de Philip Glass, care se adaugă unui renume deja cucerit grație înregistrărilor din lucrările lui Amadeus Mozart, Franz Schubert, Siegfried Matthus, Franz Schmidt, Gustav Holst și Erich Wolfgang Korngold. 

Philip Glass și cele trei cântece Yoruba cântate de Angelique Kidjo

Philip Glass a compus muzică vocală, corală sau pentru soliști, nu doar în operele sale sau simfoniile pentru cor și orchestră. Mă gândesc la operele impresionante, prin partitura vocală, Einstein on the Beach, Akhnaten, Appomattox, Santyagraha, The Perfect American, The Photographer, The Voyage, Waiting for the Barbarians, Galileo Galilei, Kepler. Sunt multe alte opere, între care și 1000 Airplanes on the Roof, considerată de Glass o dramă muzicală science fiction.

E cunoscută atracția pe care o exercită asupra compozitorului textele în limbi vechi, precum sanscrita folosită în Evening Song care conchide actul al III-lea al operei Satyagraha. Dar exemplele sunt nenumărate.

Carnegie Hall, Isaac Stern Auditorium

Philip Glass folosește într-o memorabilă colaborare cu Leonard Cohen ilustrațiile și poemele acestuia din volumul The Book of Longing, dar și include în muzică vocea lui Cohen rostind însă cuvintele dintr-un poem. E un proiect, pus la cale de cei doi, la începutul anilor 2000, finalizat în 2007. Vorbim despre minimalism, despre structuri repetitive. De ce nu vorbim de poezia  muzicii lui Philip Glass, care chiar de la începuturile lui, a fost atât de apropiată de teatru, cosmogonii, teosofii, meditație, poezia limbajului și funcția lui taumaturgică, vindecătoare. În 1985 a fost opera Satyagraha, în 1986, Songs from Liquid Days, o colecție de cântece, pe care le-a compus Philip Glass pe versuri de Paul Simon, Suzanne Vega, David Byrne și Laurie Anderson, interpretate de Ansamblul Philip Glass, dirijat de Michael Riesman. Stephen Holden comentează albumul,  în “The New York Times“, cele șase cântece scurte, cu meditații oraculare despre timp și iubire, cu un imaginar care evocă explicit legăturile dintre oameni, simboluri și lucruri. Ciclul începe cu poemul lui Paul Simon, Changing Opinion, urmează Lightning și Freezing de Suzanne Vega, apoi Liquid Days de David Byrne, Open the Kingdom despre distanța între spațiul comun și cel mistic, închipuind moartea ca o  grabnică alergare spre eternitatea, ale cărei sunete devin cuvinte, ca un roar turning to speak, turning to hear. Ca un rânjet sau răcnet de fiară… 

Se pare că Liquid Days este albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes. 

Low Symphony de Philip Glass, inspirată de David Bowie și Brian Eno

Ife:Three Yoruba Songs continuă seria muzicii vocale, compusă de Philip Glass pe versuri ori librete ce folosesc limbi rare. Limbajul în sine se aude ca un nou și necunoscut instrument. 

Cele trei cântece, al căror text a fost scris de Angelique Kidjo,  povestesc legenda locului numit Ife, unde poporul Yoruba crede că a avut loc geneza lumii. Phlip Glass își împletește ritmul muzicii lui cu cel al poemelor cântate în limba yoruba, pline de repetiții și invocații reluate, ca o litanie, ca un remember, ca o ofrandă. Colaborarea lui Glass cu  celebra cântăreață, Angelique Kidjo, originară din Benin, considerată marea divă din Africa, nu e la primul proiect, fiind cunoscută prețuirea reciprocă profundă dintre ei și atracția irepresibilă a compozitorului american față culturile tradiționale străvechi, esoterice.  Cântecele se numesc Olodumare, Yemandja și Oshumare. Eleau fost interpretate prima oară de Orchestra Filarmonică din Luxemburg, în 17 ianuarie 2014, apoi au fost prezentate de Filarmonica de la Paris, în Sala Mare, în octombrie 2015. Angelique Kidjo a fost inspirată în scrierea versurilor de o expoziție dedicată regatului Ife, de la British Museum. Philip Glass a ascultat poemele în limba Yoruba și i s-au părut potrivite pentru a fi transpuse pe muzică. Același sentiment l-a avut și Angelique Kidjo când le-a cântat pe muzica compusă de Philip Glass. Numai simpla ascultare a cuvintelor, cu rostogolirea de aliterații și reluarea versurilor sau sintagmelor produce magie. Povestea sună deopotrivă melodic, dar creează, simultan, și o polifonie ce l-a inspirat pe Philip Glass în scrierea părții orchestrale. Sunt de ascultat interviurile compozitorului și solistei, date cu prilejul concertului din Sala Mare a Filarmonicii pariziene. Versurile incluse în programul de sală, în limba engleză, descoperă audienței trei poeme ale genezei, de o tulburătoare expresivitate. Olodumare e povestea primului cuplu desemnat de Olodumare, marele zeu, ca să creeze lumea. Obatala și Odudawa vor trebui să poarte pe umeri o traistă în care se află un praf negru care va trebui pus pe apă și atunci se va va ivi pământul, dar pământul ce apare e prea mic, așa că e nevoie de cele cinci degete ale mâinii lui Oduduwa care să frământe și să lucreze movila de pământ  și să-i împingă granițele, ca să crească întinsurile lumii și să pună în ea sămânța, iar, când dau cei trei lăstari, să cheme din cer pe Orishas să coboare pe insula Ife.

Al doilea cântec este o invocație-litanie, rostită de Yemandja, mama Râului ai cărei copii sunt peștii râului. Regina Râului celui adânc, se plânge că e urmărită și asediată din toate părțile de regele Râului, Oduduwa, până ce întâlnește un alt râu și, sătulă de zbaterea din această lume, se lasă purtată spre apele oceanului. Un cântec despre geneza apelor, despre dispariție și integrarea în univers.

Al treilea cântec e o rugă adresată Curcubeului-Șarpe ca să nu rămână doar în cer, unde ar vrea să-l țină Oldumare, marele zeu, ci să crească și să deseneze un cerc, întinzându-și mâinile către cei care au nevoie de el, protejând cu îmbrățișarea lui pământul. E o reprezentare a pămîntului ca un rotund, de vreme ce brațele curcubeului desenează un cerc. Firească în cazul unei povestitoare contemporane a genezei pământului.

Philip Glass cu Robert Wilson, pregătind opera Einstein on the Beach

Bruckner Orchestra din Linz, dirijată de Davies a interpretat Ife:Three Yoruba Songs împreună cu Angelique Kidjola Chicago, la Harris Theater. La San Francisco, unde muzica trilogiei africane s-a bucurat de un mare succes. 

La 78 de ani, Glass a publicat o nouă carte Words without Music: A Memoir. Aici am citit despre copilăria lui, despre magazinul de muzică din Baltimore, perioadă în care a învățat că muzica înseamnă și bani, și afacere. Cineva cumpără sau nu muzica ta. După studii la Peabody Conservatory, la Julliard, apoi la Paris, cu celebra Nadia Boulanger, Glass preferă să trăiască lucrând ca șofer de taxi, ca instalator sau, împreună cu un văr al lui, muncind pentru mica lor companie de mutat mobile și diverse… Nu vrea să predea în școli și nu are prejudecăți în legătură cu muncile, așa-zise de jos. Călătorește în Asia Centrală, în India, studiază, ca mulți din generația lui practicile de meditație, tradiții mai mult sau mai puțin esoterice, instrumentele tradiționale.

Da, a fost un moment de fericită perplexitate, când am ascultat muzica la filmul Koyaanisqatsi. Am scris. Un text straniu și poezii, trebuie să le găsesc.

La concerul aniversar, am ascultat după pauză, în premieră mondială Simfonia a 11-a compusă în 2016.

Compozitorul a scris prima lui simfonie, Low» Symphony,  în 1992, inspirat de un album al lui David Bowie și Brian Eno, cu care a lucrat împreună, lăsându-se influențat de maniera de lucru a celor doi. În 1993, Brooklyn Philarmonic Orchestra, dirijată de Dennis Russell Davies, asistat de Karen Kamensek, a interpretat Low Symphony, alcătuită din  cele trei părți, intitulate Subterraneus, Soma Are și Warszawa, în premieră mondială. 

Simfonia no.2, despre care s-a scris că ar fi beethoveniană și prin citarea celebrei teme din Simfonia a 5 de Beethoven, reflectă interesul lui Philip Glass față de o nouă percepție a limbajului muzical. Partitura ei, scrisă pentru piculină, două flaute, două oboaie, trei trompete, trei tromboane, un corn englezesc, o tubă, patru percuționiști, pian, harpă și coarde, a fost interpretată, în premieră, în octombrie 1994,  de Brooklyn Philarmonic Orchestra, dirijată de Dennis Russell Davies. 

Philip Glass și Allen Ginsberg și opera Hydrogene Junkebox

Philip Glass este neobosit în dezvoltarea limbajului muzical, atent la coexistența limbajului armonic și melodic, la apropierea și distanțele, anume alese, între textura acestora. 

Țesătura ritmică, pulsatilă, specifică, în compozițiile lui Glass e marcată de o melodie de jale care e preluată rând pe rând de viori, în vreme ce restul instrumentelor interpretează aceeași textură pulsatilă, obsedantă.

Simfonia no. 3, considerată drept cea mai apropiată de structura clasică a-a fost comandată lui Philip Glass de Orchestra de cameră din Stuttgart care a fost dirijată la premieră de același Davies.

Philip Glass a acordat fiecăruia dintre cele nouăsprezece instrumente cu coarde, zece viori, patru viole, trei violoncele și două contrabasuri un rol de solist.

Simfonia no. 4, Heroes, compusă în 1996, e cea de-a doua simfonie inspirată de un album cu același titlu cu muzica lui David Bowie și Brian Eno. Sunt mici fragmente, unele dintre ele chiar absente din album, ceea ce sugerează o colaborare directă cu David Bowie și Brian Eno, ca și în cazul Low Symphony. Există o diferență semnificativă între înregistrarea acestei simfonii, în 1997,  cu American Composers, condusă de Dennis Russell Davies și aceea realizată cu Sinfonieorchester din Basel.

Simfonia no.5, intitulată Before the Creation  este o simfonie pentru cor și orchestră  alcătuită din trei părți, Requiem, Bardo și Nirmanakaya. A fost comandată compozitorului de Festivalul de la Salzburg, premiera având loc, în august 1999, în pragul unui mileniu nou, ca o punte în timp, ca o reculegere și apoteoză. Simfonia, socotită o capodoperă, este construită din 12 mișcări, cu o amplă mobilizare a părții corale, orchestrale și vocale pentru cinci  soliștii, soprană, mezo-soprană, bariton și bass-bariton, incluzând și un cor de copii. S-a spus că ea ar fi depășit, prin scală, Simfonia a 9-a de Beethoven, prin cele 800 de pagini ale partiturii și selecția de texte făcută din cărțile sacre și de înțelepciune ale atâtor religii și credințe, traduse din câteva zeci de limbi în engleză.  Concepută ca o simfonie a reconcilierii și compasiunii, uriașa partitură acumulează o mulțime de idei, în jurul părților narative, dezvăluind ritmica bătaie a vieții și a morții (the rhytmic beat of life and death), care alege, pentru final, o rugăciune budistă, în  beatitudinea unui spațiu inundat de lumină.

Intitulată Plutonian Ode, Simfonia no. 6 a fost inspirată de poemul lui Allen Ginsberg cu același titlu, care are trei părți, la fel ca și partitura muzicală. Simfonia i-a fost comandată de Carnegie Hall, pentru a sărbători cea de-a 65-a aniversare a compozitorului. Premiera a avut loc cu același Dennis Russell Davies, care a dirijat American Composers Orchestra. Nu este singura colaborare a marelui poet beat cu Philip Glass, dacă ne gândim la opera de cameră Hydrogen Jukebox compusă de Glass care și-a ales ca titlu o sintagmă dintr-un vers al poemului Howl: “listening to the crack of doom on the hydrogen jukebox”. Să asculți trâmbița judecății de apoi la tonomatul de hidrogen. Dar crack of doom se traduce și prin sfârșitul lumii, ziua de apoi. Philip Glass nu-și dezminte apartenența la generația beat, nici mare parte din nomadismul spiritual al acesteia.

Simfonia a 7-a, intitulată Toltec a fost o comandă pentru aniversarea a 60 de ani a lui Leonard Slatkin, un remarcabil dirijor și director al unor orchestre americane. Leonard Slatkin a dirijat această simfonie despre MesoAmerica și strămoșii  americanilor care au precedat venirea exploratorilor europeni. Concertul susținut de National Symphony Orchestra a avut loc la Kennedy Center, în prezența lui Philip Glass, în 20 ianuarie 2005.

Simfonia no.8 a fost comandată de Bruckner Orchestra din Linz care a interpretat-o la Brooklyn Academy of Music, sub bagheta lui Davies. A fost primită de critica de specialitate cu o mulțime de considerații hiper laudative, legate de bogăția cromatică a muzicii, de textura ei impredictibilă, de fluiditatea schimbărilor și transformărilor, fără repetiții, au fost subliniate muzicalitatea flautului și a harpei și s-a spus că această lucrare aduce în mod cert ceva cu totul nou, care nu există în analele simfoniilor clasice (Alex Ross, în The New Yorker).

Simfonia Heroes, inspirată de David Bowie și Brian Eno

Simfonia no 9 a avut premiera mondială, la  Brucknerhaus în Linz, Austria cu Dennis Russell Davies la pupitru dirijând Bruckner Orchester  din Linz. Premiera americană a avut loc Carnegie Hall cu American Composers Orchestra dirijată de același Davies. Premiera la Los Angeles cu Los Angeles Philharmonic l-a avut ca dirijor pe John Adams. Simfonia a 9-a s-a bucurat de un mare succes, devenind un bestseller.

Philip Glass, confruntat cu superstiția, bazată ce-i drept pe fapte, s-a apucat să compună Simfonia a 10-a, înainte de premiera Simfoniei sale a 9-a. Ca să nu repete soarta unor compozitori care nu au apucat să mai scrie vreo simfonie, după cea de-a noua. A primit comanda acestei lucrări din partea celor de la Orchestre Francais des Jeunes  și a scris o muzică exuberantă, marțială pe alocuri, cu o cromatică acaparatoare, ținând seama de partitura scrisă pentru piculină, două flaute, două oboaie, trei carinete, două tromboane, tuba, timpani, tobe, celesta, harpă viori, viole, violoncele…Cu arpegii repetate, cu expresia flamboyantă a instrumentelor de percuție și coarde. 

Cu toate cele zece simfonii compuse de Philip Glass, reascultate împreună cu câteva opere, concertul pentru vioară, cel pentru violoncel, am așteptat cu nerăbdare cea de-a 11-a Simfonie, cu bucuria unei admiratoare a muzicii lui Philip Glass, a deschiderii ei către teme majore ale condiției și civilizației umane, de pe atâtea meridiane, de-a lungul unor inserții profunde în timp și mentalități care merg de la străvechi situri arheologice până la generația beat, muzica pop, jazz sau percuția africană și afro-americană, de la sitari la syntesiser.

În 2016, Philip Glass a lucrat la această simfonie care întreține, precum vasele comunicante, acea fluiditate și înălțime egală cu sine a compozitorului, amintindu-mi de ale sale Etudes pentru pian, dar mai ales de Simfonia a 8-a și a 9-a, dar și de muzica din operele The Perfect American, The Trial, Appomatox. Da, sunt o mare admiratoare a muzicii lui Philip Glass.     

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News