Vremuri frumoase

În anii ’30 ai secolului trecut se prăznuia cu mult fast, pe lângă sărbătoarea naţională, 10 Mai, ziua de 8 iunie, adică Ziua Restauraţiei. Prin restauraţie se înţelegea revenirea la succesiunea monarhică, modificată prin actul de la 4 ianuarie 1926, când prinţul Carol fusese decăzut din drepturile sale succesorale la tron.

Prăznuirea zilei de 8 iunie s-a soldat în anul 1936 cu o catastrofă. Pe platoul Cotrocenilor a fost ridicată o tribună pentru circa 1000 de persoane în care, potrivit ziarelor, au fost îngrămădite 5000. Tribuna s-a prăbuşit, accidentul soldându-se cu vreo 15 morţi şi cu sute de răniţi, dintre care unii rămaşi invalizi pe viaţă.

Gazetele Guvernului şi oficioasele acestuia au deplâns accidentul, cele de stânga l-au speculat puternic şi era dreptul lor s-o facă. Astfel, în „Zorile” din 17 septembrie 1936, L. Kalustian povesteşte ce i s-a întâmplat unui primar buzoian, Nicolae Bratu Hîrsu. Acesta, internat în spital şi vindecat după un lung tratament, fusese sechestrat acolo întrucât nu putea să plătească suma – considerabilă – de 13.200 de lei; costul spitalizării. Ocârmuirea promisese acoperirea cheltuielilor spitaliceşti legate de victimele catastrofei de la Cotroceni. Între cei vinovaţi de prăbuşirea tribunei, Justiţia îl prenumăra pe un anume dulgher, Ion Dobre, prilej de analogii cu soarta acarului Păun. Ziariştii mai întreabă unde s-au dus „fondurile adunate pentru ajutorarea sinistraţilor” de la Cotroceni.

Tot în 1936, ziarele înregistrează o dramă pasională cu ecou profund şi un paricid care a bulversat opinia publică a vremii. O femeie trecută, Arabella Armăşescu, îşi cheltuieşte banii cu un tânăr gigolo care o părăseşte după ce rămâne mofluză. Femeia îşi împuşcă fostul amant... Un student la Chimie, Sile Constantinescu, îşi omoară părinţii, supunându-le apoi trupurile unor experimente chimice. Monstruoasa poveste s-a păstrat ani în şir în memoria colectivă a Bucureştilor, astfel încât am auzit şi eu despre Sile Constantinescu în copilărie, pe la mijlocul anilor ’50... 1936 este şi anul prinderii şi judecării „banditului Coroi”, pe care unele ziare căutau să-l înfăţişeze ca pe un fel de ultim haiduc din secolul XX, de felul lui Pantelimon şi Terente. Printr-o petiţie aromind a feminism, 300 de ieşence din lumea bună solicitau achitarea lui Coroi: „Pentru satisfacerea tuturor româncelor care aşteaptă să triumfe dreptatea adevărului, care nu credem că va întârzia”. 

Graţie unui articol publicat de L. Kalustian în „Zorile” din 22 septembrie 1936, aflăm că un meci de fotbal reunea pe atunci în tribune între 8000 şi 20.000 de spectatori. „Încasările din toată ţara se ridică săptămânal la cifre fabuloase. Şi tot bănetul ăsta intră în buzunarul cluburilor care organizează întâlnirile. Acelaşi lucru cu reuniunile de box şi nu mai vorbesc de meciurile de fotbal internaţionale, unde se fac reţete de milioane. La toate sumele acestea statul nu percepe un singur leu, iar gologanii ce se realizează constituie câştigurile, opulente şi întregi, ale cluburilor”.

În mod paradoxal, se impozitau, în afară de teatre şi cinematografe, concertele şi conferinţele, sportul fiind considerat încă o manifestare de pionierat, care trebuia „încurajată”.

Pentru a fi transferat la echipa Venus din Bucureşti, arată L. Kalustian în articolul său, clubul român a plătit 100.000 de drahme unui club atenian, achiziţionându-l astfel pe jucătorul Humis, remunerat cu un salariu lunar de 30.000 de lei. Pentru ca jucătorul de fotbal Baratky să vină din Ardeal la Bucureşti, la echipa CFR, s-a cheltuit o jumătate de milion de lei.

Ministrul de finanţe Victor Antonescu încercase impozitarea fotbalului, însă se opusese prin manevre oculte omul lui Carol al II-lea, Gavrilă Marinescu, preşedinte al clubului Venus.

Tot în „Zorile”, Kalustian inventariază atât perle de liceeni semidocţi, culese din tezele de la bacalaureat, cât şi perle de oameni politici. Parlamentarul D. R. Ioaniţescu, cel cu „dragi râmniceni săraţi”, mai furnizase: „ambele trei chestiuni”, „pieile roşii din Africa”, „mama Eroului necunoscut”, „originalul manuscrisului”, „albastru ca frunza”, „să cânte muzica a giorno”, „am prezenţă de spirit, dar nu-mi vine la moment”...

Anul 1936 este, între altele, anul morţii lui C. Stere, personalitate puternică, ieşită din viaţa politică, autor al remarcabilului roman în opt volume În preajma revoluţiei, căruia Eugen Ionescu a fost la un pas să-i devină stenograf; anul premierei operei enesciene Oedip, montată la Paris şi retransmisă la radio; anul începutului Războiului Civil din Spania, unde, în ambele tabere, franchistă şi republicană, iau parte voluntari români şi unde sunt trimişi din ţara noastră corespondenţi de război. Despre unul dintre aceştia, devenit în anii regimului comunist scriitor studiat în manualele şcolare, se susţinea în lumea gazetarilor interbelici că nu a ajuns niciodată în zona teatrului de operaţii, mulţumindu-se să îşi redacteze reportajele, după metoda lui Caracudi, într-o localitate franceză de la graniţa cu Spania...

În 1936 continuă în presă ecourile „Afacerii Škoda”, izbucnită în anul precedent; afacere cu importuri de armament pentru înzestrarea Armatei Române. Fuseseră implicaţi în ea, primind comisioane grase, câţiva fruntaşi ţărănişti, între care ziaristul Zaharia Boilă, generalul Constantin Dumitrescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, fost secretar particular al Regelui Carol al II-lea în vremea pribegiei acestuia, decartat din anturajul monarhului odată cu Nae Ionescu... Condamnat iniţial la cinci ani de închisoare şi întemniţat la Văcăreşti, unde va şi muri, generalul Dumitrescu a primit ulterior o pedeapsă de un an de temniţă. În 1936 se fac simţite tendinţe de îngrădire a libertăţii presei, care vor continua în 1937 – se instituie deja forme de cenzură –, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an Guvernul Goga-Cuza să suprime două cotidiene de mare tiraj.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News