Patriarhul Justinian la teatru. Dan Ciachir: A fost atât de mișcat de gestul actorului încât l-a invitat la masă împreună cu întreaga distribuție
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 16 iul 2022, 17:54
WhatsApp
Foto cu caracter ilustrativ: Pexels
Foto cu caracter ilustrativ: Pexels
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine cu un nou fragment ce surprinde România de altădată, atunci când patriarhul Justinian a fost „mișcat“ de un gest al actorului George Calboreanu. Episodul de astăzi poartă titlul "Un patriarh la teatru". 

Un patriarh la teatru

„În stagiunea teatrală 1956/1957, la Teatrul Naţional din Bucureşti s-a jucat piesa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea Apus de soare, în regia Mariettei Sadova, avându-l ca protagonist pe actorul George Calboreanu. Celebritatea acestuia, deşi jucase în tinereţe rolul lui Hamlet, iar mai târziu pe acela al Regelui Lear, avea să rămână legată de figura lui Ştefan cel Mare, cu care părea contopit. De altfel, în 1957 se împlineau 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului. În timpul stagiunii teatrale 1956/1957, în ţara noastră încă existau trupe de ocupaţie sovietică, istoria era falsificată şi abia după sinuciderea sinistrului sovietizant Mihail Roller s-au putut spune nişte lucruri cât de cât adevărate despre trecutul nostru medieval. Începând din anul 1954 avusese loc o atenuare a represiunii şi chiar o reapropiere de unele lucruri dragi poporului român, întreprinsă cu ezitare şi prudenţă. În această categorie intra şi montarea, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a piesei lui Delavrancea Apus de soare. Oameni care au trăit în epoca respectivă îşi aminteau că s-a întâmplat ca după monologul final al lui Ştefan, „Moldova nu este a mea, nici a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, aplauzele să dureze – cu sala ridicată în picioare – aproape zece minute.

Chiar şi după înăbuşirea insurecţiei armate anticomuniste din Ungaria, piesa lui Delavrancea a rămas pe afişul Teatrului Naţional, care pe atunci avea două săli: una în Piaţa Amzei, alta pe Calea Victoriei, în Pasajul Majestic, într-un edificiu impozant, care astăzi poartă numele Teatrul „Odeon”.

Montarea din 1956/57, în regia Mariettei Sadova, era prima de după ultimul război mondial, deoarece forţele comuniste în expansiune evitau manifestări de patriotism şi de afirmare a legăturii cu trecutul naţional.

Regizoarea spectacolului avea ea însăşi o biografie mirobolantă. Născută în părţile Sibiului în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, purtând numele de Bârsan, măritată cu scriitorul şi marele om de teatru Ion Marin Sadoveanu – de care se va despărţi după zece ani de căsătorie –, Marietta Sadova a fost o figură emblematică a intelectualităţii româneşti interbelice. Actriţă, profesor de artă dramatică, regizoare, recăsătorită cu Haig Acterian, un strălucit teatrolog de origine armeană, Marietta Sadova a fost şi decorată cu Ordinul Muncii, importantă distincţie comunistă, şi zvârlită în închisoare după ce acelaşi regim o lăsase să meargă la Paris, în acelaşi an 1956, unde se întâlnise cu Emil Cioran şi Mircea Eliade, care făcuseră parte, ca şi soţul ei, din strălucita generaţie interbelică. Remarcabilă este o anumită scenă petrecută după graţierea deţinuţilor politici din 1964. Un fost profesor al meu, trecând atunci prin casa regizoarei, i-a fost prezentat lui Petre Ţuţea. La plecare, Marietta Sadova i-a spus: „Te rog să ţii minte că ai dat mâna cu cel mai inteligent român după Nae Ionescu”“, scrie Dan Ciachir.

Patriarhul Justinian la teatru

„În 1956, aflând de ecoul acestei piese, de manifestările de românism vibrant pe care le genera în pofida vitregiei vremurilor, Patriarhul Justinian s-a dus să o vadă. I s-a rezervat loja principală a Teatrului „Odeon”, pe atunci cea dintâi sală a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a ajuns însoţit de părintele Niţişor Cazacu, secretarul său, şi de încă doi sau trei clerici. În loja aceea stătea şi Gheorghiu-Dej când venea la spectacole, ultimul la care a luat parte, în toamna anului 1964, fiind Richard al III-lea avându-l protagonist pe actorul George Vraca.

Este dificil de datat venirea Patriarhului Justinian la reprezentația piesei Apus de soare la Teatrul Naţional din Bucureşti. Înclin să cred că această participare a avut loc în septembrie, octombrie sau noiembrie 1956, întrucât la sfârşitul lunii octombrie a aceluiaşi an a izbucnit insurecţia anticomunistă din Ungaria, iar pe 15 noiembrie începea Postul Crăciunului, un ierarh ortodox neputând merge la teatru după acea dată. Desigur, Patriarhul putea să meargă la teatru şi în 1957, înainte de Postul Paştelui. Nu acesta este lucrul cel mai important. Impresionant este faptul că, la sfârşitul spectacolului, Patriarhul Justinian a ţinut să-l felicite pe George Calboreanu. Condus în cabina marelui actor, acesta, când l-a văzut pe Justinian, a căzut în genunchi exclamând: „Cuuuuum?! Patriarhul României vine în cuşca unui măscărici?!”.

Patriarhul Justinian a fost atât de mişcat de acest gest încât, în aceeaşi seară târzie, l-a invitat pe marele actor la masă împreună cu întreaga distribuţie. În Cadillacul Patriarhului, moştenit de la înaintaşul său, Nicodim, au urcat câţiva actori, iar alţii au mers în taxiuri aduse din staţia de la Piaţa Universităţii. La masa dată de Patriarh, unde se regăseau din distribuţia piesei atât Elvira Godeanu (Doamna Maria), cât şi Radu Beligan (interpretul doctorului Şmil), Eugenia Popovici şi Gheorghe Cozorici, servea diaconul Bartolomeu Anania, de la care am aflat acest episod. La un moment dat, pe când se trecea de la vinul alb la cel roşu, tânărul diacon a ezitat să-i schimbe vinul lui Calboreanu. Aducând un alt pahar, l-a aşezat alături de cel cu vin alb şi a turnat din cel roşu. Calboreanu a gustat vinul roşu şi l-a privit pe diaconul care slujea la masă. Acesta l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneţi, maestre?”. „Cu amândouă, părinte, cu amândouă!”

Tot în anii ’50 ai secolului trecut, Patriarhul Justinian a mers să asculte şi două concerte simfonice susţinute la Ateneu. La unul dintre acestea, desfăşurat după moartea lui Stalin, în 1954 sau ’55, Patriarhul a fost însoţit de secretarul său şi de părintele Anania, fiindu-le rezervată loja cea mai importantă. S-a cântat muzică de Bach, dirijorul orchestrei fiind unul de mare notorietate, inclusiv europeană: George Georgescu. Pe atunci, spre deosebire de literatură sau de artele plastice, muzica simfonică trecea mai uşor prin filtrele cenzurii. Aşa se face că, în pomenitul deceniu, s-a putut cânta la Bucureşti Patimile după Matei, lucrare trecută însă în program cu denumirea iniţială: „Matthäus-Passion”.

Patriarhul i-a cerut părintelui Anania să-l însoţească la Ateneu date fiind preocupările sale muzicale. În 1952, înainte ca părintele Sandu Tudor să se retragă la Mânăstirea Sihăstria, devenind schimonah, s-a despărţit de patefonul său His Master’s Voice şi de bogata discotecă aferentă – discuri de muzică clasică – vânzându-i-o părintelui Anania. De altfel, în locuinţa tânărului diacon de la Arhiepiscopia Bucureştilor aveau loc uneori audiţii restrânse, la care participau şi intelectuali mireni. Patriarhul Justinian i-a cerut diaconului său (care era şi bibliotecarul Palatului Patriarhal) o carte despre Bach, iar în ziua concertului – îndeosebi la masa de prânz – nu s-a vorbit decât despre acest compozitor. Seara, la sfârşitul concertului, George Georgescu a venit în loja Patriarhului, salutându-l foarte reverenţios. S-a deschis o discuţie despre Bach între şeful de orchestră şi Justinian, care l-a uimit pe părintele Anania, întrucât „Patriarhul vorbea ca un om care toată viaţa nu ar fi ascultat decât muzică compusă de Bach”.“, a conchis scriitorul și publicistul Dan Ciachir.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?