Paris. Expoziție "Magritte. Trădarea imaginilor", la Centrul Pompidou
Autor: Magdalena Popa Buluc | Publicat pe: 03 dec 2016, 13:45
WhatsApp
O expoziţie de la  Centrul Pompidou  din Paris, intitulată  Magritte. Trădarea imaginilor,  ce va fi deschisă până în 23 ianuarie 2017, propune o nouă lectură a operei lui René Magritte (1898-1967), artistul care şi-a propus să arate că imaginile pot, asemena unui discurs, să răspundă marilor întrebări filosofice ale timpului său.

"Întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie"

Un artist pe care trebuie să-l redescoperim

Expoziţia etalează peste 100 de opere ale pictorului suprarealist, care subliniază ambiguitatea reprezentării în artă. În 5 secţiuni, retrospectiva revine asupra elementelor la care Magritte n-a încetat să se refere de-a lungul creaţiei sale: focul, umbra, draperiile, cuvintele, corpul fracţionat.

Organizatorii subliniază aportul artistului la suprarealism, revenind asupra trădării imaginilor pe care a denunţat-o constant, la aproape 40 de ani de la marea retrospectivă pe care Centrul Pompidou i-a consacrat-o în 1979.

G Ad:

 “Cred că nu sunt un pictor în adevărata accepţiune a termenului. Dacă în tinereţe pictura era o mare plăcere, în unele momente, acordam atenţie unui sentiment spontan care mă surprindea, cel de a exista fără să ştii raţiunea care există între a trăi şi a muri… Acest sentiment m-a îndepărtat de preocupările – destul de puţin precise, de altfel – ale ordinii pur estetice. (…) Pictura mă plictiseşte ca şi restul”, îi scria el, în 1967, istoricului de artă Phil Mertens.

Pictura a fost pentru Magritte un instrument de eliberare şi poate de reconstruire, într-un univers “pretins civilizat”, în realitate incoerent, absurd şi corupt şi în care vedem “ lucind deja în noapte semnele ruinii viitoare”.

Magritte nu pictează ceea ce vede, nici ceea ce simte, ci imagini care sunt reprezentări a ceea ce gândeşte, trimiţând la afirmaţia lui Leonardo da Vinci, “pittura é una cosa mentale”.

Prin picturile sale, artistul a influenţat tendinţele artistice abstracte din prima parte a secolului al 20-lea, dar şi arta conceptuală, dacă ne gândim la Jasper Johns sau Robet Rauschenberg,  pop art-ul anilor '60,  şi chiar gândirea analitică a artei contemporane.

Expoziţia este axată pe tematica dintre aparenţă şi realitate, pe punctele de ruptură la nivel vizual, dar şi pe erotismul operelor sale. De la primele sale colaje la celebrul tablou "Imperiul luminilor", ea nu ilustrează numai visele, ci şi metamorfozele. Un atac împotriva realităţii raţionale. Expoziţia propune vizitatorilor de a urmări cronologic evoluţia pictorului suprarealist şi jocul său în raporturile dintre cuvânt şi reprezentare, precum în tabloul "Aceasta nu este o pipă".

Ea aduce noi elemente despre Magritte, oferind o nouă semnificaţie. Un artist pe care trebuie să-l redescoperim. Rene Magritte a creat cea mai mare parte a operelor sale într-o perioadă de tulburări sociale, politice şi economice. Limbajul său absurd este o metaforă adecvată a combinaţiei paradoxale a opoziţiilor.

Departe de a fi “un suprarealist printre alţii”, expoziţia portretizează un Magritte dialogând cu filosofii, ultimul dintre ei fiind Michel Foucault. Corespondenţa dintre ei a început cu un text al filosofului francez, publicat în 1973, “Aceasta nu este o pipă”. Arta lui Magritte este centrată pe rezolvarea “problemelor”. Didier Ottinger, comisarul expoziţiei, distinge cinci asemenea probleme în opera artistului, toate înrudite cu un mit sau o povestire antică şi evocate recurent în lucrările sale. Pe primul loc s-ar putea plasa umbra şi peştera lui Platon, dar şi grota, focul, spatiul închis şi deschiderea lui, fereastra sau uşa. Li se alătură folosirea cuvintelor şi episodul Tablelor Legii, corpurile fragmentate confruntate cu idealul frumosului absolut imaginat de Zeuxis.

Rene Magritte a studiat la Academia din Bruxelles, lucrând apoi în domeniul graficii publicitare. Frecventează grupul "Dada", artiştii de avangardă, debutând cu compoziţii abstracte. Împreună cu Marcel Lecomte, Camille Goemans, Paul Nouge, E.L.T. Messens, formează în 1924 un grup realist şi editează revistele Esophage şi Marie, de orientare suprarealistă. Apoi, stabilindu-se la Paris, vine în contact cu grupul suprarealiştilor, din care făceau parte Dali, André Breton, Paul Eluard ş.a. Magritte filtrează într-un mod personal experienţa lui De Chirico, ca şi propunerile apărute în ambianţa artistică franceză. Participă la expoziţiile Minotaure, de la Bruxelles, 1934, Fantastic Art, Dada&Surrealisme, de la New York din 1936, Surrealist Objects and Poems de la Londra, 1937, Bienala de la Veneţia 1948, Fantastic Art of 20th Century, de la Basel, 1952, Collages and Objects, Londra 1954, Disquieting Muse de la Houston 1958. Tablourile sale refuză transcrierea neprelucrată a materialului oferit de memorie (Cele şase elemente, Omagiul lui Mack Sennett, Magie neagră, Modelul roşu, Stimularea obiectivă). Ordonează după legi proprii datele pe care i le oferă cultura şi observaţia, dorind să dezvăluie aspecte nebănuite ale lucrurilor. În 1946, lansează proiectul de manifest Suprarealismul în plin soare, ce rămâne nepublicat. Magritte caută în continuare metafora, simbolurile, asociaţiile poetice (Madame Récamier, Balconul lui Manet, ciclul Amintiri din călătorie, Vacanţa lui Hegel, Arta de a trăi). Construieşte formele cu acurateţe, vădind buna sa formaţie academică, interesându-se totodată de culoare pe care o consideră un factor important în conceperea operei de artă plastică.

Un suprarealist fără dogmă

Despre toţi pictorii suprarealişti, de la Max Ernst la Salvador Dali, de la Yves Tanguy la René Magritte, se poate afirma cu siguranţă că au fost originali în sensul că nici nu au copiat şi nici nu au fost copiaţi, deşi unii dintre urmaşii lor au încercat acest lucru.

Originalitatea lui Magritte se manifestă în primul rând prin principiul său de raportare la lume aşa cum este ea, confirmând că realitatea este dincolo de ficţiune.

El a fost, practice, singurul suprarealist care, printr-o procedură lucidă, a realizat o artă a ficţiunii, citând, asemenea lui Freud, forţele nevrotice.

Paul Nouge a putut să confirme pe deplin că activitatea Grupului de la Bruxelles, format de Magritte după 1925, s-a putut denumi, din motive de comoditate, "suprarealistă". De fapt, de aici derivă o serie de expoziţii dedicate mişcării.

Prima expoziţie individuală a lui Magritte avea loc în anul 1927, la Galeria Le Centaure din Bruxelles. Ea demonstrează că el a înţeles de la început distanţarea intelectuală şi politică faţă de orice cesiune către alte grupuri, fie ele şi acelea care se consideră "suprarealiste".

A doua expoziţie a avut loc, din motive aleatorii, la Hennegau. În căutările sale, Magritte a fost foarte preocupat de conceptul de "suprarealism", căutând să realizeze un consens între noua concepţie a creativităţii artistice şi libertate. Într-unul din textele lui cele mai cunoscute, publicat în 1925 în ziarul Esophage, a fost pusă întrebarea "unde poate duce dezvoltarea?" şi răspunsul artistului a fost acesta: "Dacă voinţa nu mai este sclava lucrurilor, totul pare pierdut, dar este posibil să se realizeze şi o imagine minunată a universului care, în acelaşi timp, poate fi distrusă din nou".

La început, Magritte se afla sub puternica influenţă a cubismului şi a dadaismului, publicând aforisme în revista 391, fondată de Francis Picabia. Cam în acelaşi timp a văzut pentru prima oară reproducerea tabloului Cântecul iubirii, de Giorgio De Chirico, care l-a fascinat. Ce l-a atras atât de mult la De Chirico? În acest tablou din 1910 se vede o mănuşă moale capsată pe suprafaţa pânzei pe care este pictat un cap al unei statui antice şi un fundal cu peisaj nocturn în care se ridică o clădire. "Această poezie triumfătoare a înlocuit impactul stereotip al picturii tradiţionale. Este vorba despre o nouă viziune în care spectatorul îşi regăseşte izolarea şi preia liniştea lumii". Magritte seamănă cu De Chirico şi cu artiştii dadaişti cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. În acelaşi timp, el poate fi comparat şi cu Marcel Duchamp, care a fost un adevărat pre-dadaist şi pre-suprarealist şi al cărui umor era foarte preţuit de Magritte.

Totuşi, între Duchamp şi Magritte există anumite diferenţe, ca şi între Magritte şi dadaism. Din tablourile lui Magritte nu rezultă întotdeauna ironia. Pe de altă parte, la Duchamp, obiectele sunt ridicate la rang de valoare de întrebuinţare, în timp ce Magritte le prezintă aşa cum sunt în realitate, punându-le într-o confruntare poetică.

După cum este cunoscut, Magritte a scris foarte mult: scrisori, foiletoane, manifeste, consideraţii clarificatoare cu privire la intenţiile sale.

În 1922 se produce ruptura de dadaism şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie Grupul suprarealist. În manifestul Arta pură, pe care l-a semnat în 1922 împreună cu Victor Servranckx, Magritte a evidenţiat importanţa legăturii dintre inteligenţă şi subtilitate în dezvoltarea artei.

În 1927 se stabileşte lângă Paris. Iniţiază contacte cu câţiva artisti plastici printre care se numără Hans Arp, Joan Miro, Salvador Dali şi cu poeţii Paul Eluard şi André Breton. Se încadrează în Grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia Îndrăgostiţii. Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii.

Mişcarea suprarealistă se extinde în mediile artistice din ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice, astfel încât se delimitează două direcţii şi anume: cea anarhistă "ortodoxă" a lui A. Breton, care respinge ideea oricărui control, chiar şi marxist, asupra experienţelor vieţii interioare, şi cea "comunistă" spre care va gravita majoritatea suprarealiştilor, cu excepţia lui Breton.

În această perioadă, Magritte colaborează la revista La Revolution surrealiste cu un articol intitulat Les mots et les images (Cuvintele şi imaginile), care abordează relaţia dintre cuvinte şi proiecţia lor imagistică în realitate. Operele sale sunt prezentate la o expoziţie colectivă la Paris.

Se poate aprecia că, odată cu cel de al Doilea Război Mondial, suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit, nu a mai constituit o mişcare aşa cum fusese în perioada interbelică.

Într-o scrisoare din iunie 1946, adresată de pictor lui Breton, se precizează că "noi nu trăim să facem profeţii care să provoace suprarealismul", insistând asupra necesităţii unei schimbări. "În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, atunci, în muzeele suprarealiste, vizitatorii se vor plictisi precum o fac în celelalte muzee".

Referirea la realitate şi mister nu a fost pierdută niciodată, chiar dacă pictorul a căutat noi căi de comunicare între ele. "Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale".

Imaginaţie şi inspiraţie

Despre Magritte se poate spune, pe drept cuvânt, că este un "pictor realist". Această declaraţie se bazează pe autenticitatea marcantă a artistului. În acelaşi timp, poate fi subliniată o serie de caracteristici principale care deosebesc pictura sa de aşa-numita "pictură modernă".

Demersul lui Magritte în pictură s-a bazat, încă de la începutul perioadei sale suprarealiste, pe o declaraţie a cărei implicaţie a putut fi înţeleasă mult mai târziu şi anume că cea mai fidelă copie a obiectelor şi a lucrurilor determină spectatorul să-şi pună întrebarea asupra înţelesului propriu al tabloului.

Realitatea şi arta vizuală au convieţuit foarte bine de-a lungul celor mai importante momente. Magritte a dorit ca prin intermediul "cunoscutului" să descopere "necunoscutul". Niciunul dintre pictorii suprarealişti francezi nu a acţionat mai puternic decât Magritte prin celebra sa declaraţie despre frumuseţea întâlnirii neaşteptate şi nepotrivite a obiectelor şi anume: "Frumos... precum întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie".

În ce constă realismul lui Magritte? El însuşi a vorbit despre conceptul de "realism" numai în parafraze şi vagi sugestii, deoarece considera ca fiind foarte greu şi neclar să elaboreze o definiţie exactă. Totuşi, a adăugat că este un pictor "realist". Cu toate acestea, a declarat în mod public că nu este un pictor care prezintă realitatea în mod natural. Ţelul său l-a precizat atunci când a scris: "Ceea ce doriţi să pictaţi se limitează la o gândire şi este prezentată prin pictură". Pentru Magritte, visul nu are nicio importanţă dacă nu este palpabil, tangibil. De aceea picturile sale nu sunt inspirate din vise, ci din realitate. Pentru pictor, viaţa în stare de veghe este o transpunere a visurilor, după cum visurile sunt o transpunere a vieţii în stare de trezie.

Din punctul de vedere al realismului, Magritte este considerat astfel: pentru prima oară în secolul XX, un pictor care nu a căutat să evite realitatea, ci a exprimat misterul realului. "Ceea ce se vede la un obiect este de fapt un alt obiect ascuns".

De la realitate la poezie şi mister

Concepţia de bază a lui Magritte a fost că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie să evoce misterul. "Misterul" este denumit şi "cuvânt cheie". Întreaga operă a pictorului a fost impregnată de încercarea de a nu dezvălui misterul.

Unele dintre aceste definiţii au o conotaţie religioasă sau mistică. Cuvântul "mister" are şi alte semnificaţii... În 1926, Magritte scria: "Pictura terminată este o surpriză şi autorul ei este primul surprins. Se doreşte mereu să se obţină un efect mai uimitor şi mai neaşteptat", iar în 1958 menţiona: "O pictură trebuie să fie copleşitoare, năucitoare", iar spectatorul să ghicească "ascunsul".

Cheile misterului stau, aşadar, într-o anumită măsură, în imaginaţie şi reproducerile acesteia.

Acesta este domeniul care l-a stimulat pe Magritte şi l-a constrâns să găsească soluţii atât pentru problemele ascunse, cât şi pentru cele vizibile. Este vorba despre acea "infailibilă eroare". Pictorul a folosit acest concept în legătură cu tabloul Afinităţi elective pictat în 1933. Toată imaginea subiectului se află pe un fundal greu de remarcat: un ou imens este pus într-o cuşcă al cărei postament este o strachină de lemn ornamentată.

Un rol important îl are şi găsirea unui titlu corespunzător pentru tablou. Un titlu bun trebuie să expună anumite calităţi, însă acestea nu au voie să facă precizări clare, chiar dacă există o şansă ocazională pentru aceasta. Este necesar ca titlul să corespundă procesului mental care l-a condus pe pictor să realizeze tabloul. Titlul trebuie, de asemenea, să deschidă orizonturi suficient de ciudate pentru ca spectatorul să se întrebe despre fundalurile pe care le transmite tabloul. A fi sau a nu fi: Pipa pictată cu siguranţă nu este o pipă utilă. Dar sub tablou este scris: "aceasta nu este o pipă", ceea ce ne face să recunoaştem că pipa există în zadar. Imposibilul se rezolvă astfel prin posibil. Magritte este renumit pentru titlurile criptice date tablourilor sale.

La Jucătorul, privitorul observă scena din spatele unei cortine roşii, ca la teatru, pictorul fiind fascinat de limita dintre real şi fantezie. Iar draperia este simbolul acestui crez. Ea poate separa scena de real, sugerând în acelaşi timp simplitatea cu care ce e ascuns poate deveni vizibil. Jucătorul secret surprinde printr-un aer insolent, o atmosferă de vis în care obiectele reale şi oamenii intră în contact cu un spaţiu imaginar. Multe dintre personajele sale apar fără cap, ca în Portretul lui Edward James. În Amanţii, cât şi în Îndrăgostiţii, personajele au feţele acoperite, relevând misterul, vălurile simbolizând universalitatea iubirii. În tabloul In memoriam Mack Sennett, acţiunea e plasată într-un dormitor, dând impresia de realitate a formei neliniştitoare ce atârnă în dulapul de lemn negru. Această viziune a cămăşii de noapte cu sâni ce par adevăraţi a fost legată de amintirea sinuciderii mamei sale, care se înecase în râul Sambre, fiind găsită în cămaşă de noapte. Absenţa de pe cămaşă a oricărui element decorativ sugerează simplitatea unui giulgiu, dând imaginii o notă funerară. În lumea artistului belgian, fumul unei locomotive iese în interiorul unui şemineu, un cer degajat planează asupra unei străzi în penumbră, o femeie cu capul unui bebeluş poartă un copil cu un cap de femeie bărână. În lucrarea Castelul din Pirinei, un gigantic bloc de piatră, cuprins între un cer albastru, cu nori imaculaţi, şi mare, parcă stă să se prăvălească deasupra pământului, iar valurile mării reflectă nunaţele gri ale rocii.

Nu pot fi omise lucrările Femeie la baie, din 1925, Naşterea idolului, Traversare dificilă, Chemarea piscurilor, Cheia câmpurilor, Condiţia umană, Vocea vânturilor, Întâlniri naturale, Marele război, în care o femeie îmbrăcată în alb are faţa acoperită cu un buchet de violete. Impresionantă, arhicunoscuta operă Mal du pays, ce alătură unui leu silueta neagră a unui înger. Lucrările artistului se bazează pe combinaţii absurde de obiecte, personaje şi peisaje ce alcătuiesc locuri de vis, ca în Vocea sângelui, în diferite variante, Filosofia unui budoar, Autoportretul, Uriaşa, Terapeutul... Şi pe deasupra planează Golconde, cu oameni plutind între acoperişurile caselor şi cer, La Grande Famille, un pescăruş uriaş ieşind din apele mării, dincolo de timp, Memoria, un cap antic de fată păstrând urma însângerată a tragediei, profilat pe cerul albastru şi pe cortina cu sugestii neliniştitoare ale jocului hazardului, numeroasele variante ale Bărbatului cu melon, ce afirmă prin titlu spiritul aventurii, sau Reproducerea interzisă, în care tânărul pictat de Magritte se plasează deliberat în faţa unei oglinzi, numai că, de data aceasta, oglinda nu-i mai reflectă trăsăturile chipului, ci îl erijează într-un om întors cu spatele.

Magritte redă lumina naturală într-un mod unic. Tuşele de pensulă creează o suprafaţă uniformă care, alăturată culorilor estompate ale peisajului, sugerează lumina dimineţii, adăugând astfel o dimensiune suplimentară naraţiunii tabloului. Zonele luminoase, albe, şi umbrele adânci alternează. Imperiul luminilor este una dintre celebrele pânze ale lui Magritte. Arbori, case, ape, cerul sunt plasate într-o ambianţă care dezorientează spectatorul prin dualitatea dintre zi şi noapte.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro