Și pentru că am fost la premiera piesei Caracatița, al cărei concept și regie sunt semnate chiar de către Catinca Drăgănescu în colaborare cu Mara Căruțașu, în ceea ce privește partea dramaturgică, am scris așa cum am văzut eu. Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica și Ionuț Toader s-au descurcat foarte bine, iar echipa artistică, formată din Andrei Dinescu și Andrei Raicu (muzică și sound design), Ruxandra Preda (scenografie) și Andrei Ignat (lighting design) au întregit mesajul acestei reprezentații prin cele mai adecvate efecte. 

Ca temă generală, Caracatița se aseamănă cu Nu vorbim despre asta, de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazăr, o altă piesă remarcabilă care se joacă la Odeon, avându-i în distribuție pe: Vlad Bîrzanu, Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi și  Eduard Trifa. Cele două producții se completează și chiar ar mai fi loc și pentru altele cu noi și noi perspective.  Ambele sunt actuale, iar mesajul lor este capabil să scoată în evidență efectele luptelor de putere care au bulversat psihologia familiei românești în anii de tranziție (1990-2010) și care s-au înșurubat în mentalul colectiv a două generații de tineri născuți pe durata a trei decenii 1980-2010. De pildă, dacă cei născuți între 1981 și 1996,  numiți și Generația Y sau Millennials, au fost mai feriți de droguri și tehnologie, față de cei din Generația Z, născuți între 1997 și 2012, care  au încasat din plin șocul schimbărilor de orice fel, dar având aparent avantajul eliberării de șnurul cheii de la gât. 

Caracatița surprinde aproape toate consecințele negative ale luptei de putere dintre părinți, răsfrânte în rodul lor cel mai de seamă, în acest caz David, un copil care crește într-o familie de oameni a căror valoare supremă este banul. Ca într-o frescă dramaturgică restrânsă, îl avem ipostaziat pe protagonist în perioade diferite de timp, de la copilărie spre tinerețe, bombardat de ignoranța părinților care sunt ferm convinși că totul se rezolvă cu bani. Pentru o durată de 2 ore, piesa surprinde o gamă largă de teme, toate actuale și intercondiționate: absenteismul parental se răsfrânge în absenteism școlar, limbajul părintelui devine și limbajul copilului, teribilismul și agresivitatea tatălui devin modelul de mai târziu al fiului, divorțul părinților, alienarea parentală influențează decisiv evoluția viitorului adolescent iar consecința violenței și dependenței de substanțe le întregește pe toate. 

Dacă Nu vorbim despre asta piesă care va stârni nostalgii multora din Generația Y, ni se prezintă alternativ evoluția și involuția unor familii, în Caracatița va fi mai pe înțelesul Generației Z, atât ca limbaj tehnologic, dar și ca vorbire obișnuită. Este remarcabilă și construcția conversațională proprie rețelei WhatsApp, atât de prezentă în viețile noastre astăzi. 

Privind dinspre concluzii înspre desfășurarea mesajelor dramaturgice, cam ce ar trebui să învățăm din acest gen de piese? dincolo de regrete și tardive speranțe de îmbunătățirea relației părinte-copil sau distingerea valorii de nonvaloare, prevenția drogurilor etc.  Să tragem concluzii mature, pornind de la originea problemelor. O alianță nu este musai o familie, o atracție puternică între soți nu garantează trăinicia parteneriatului și nici un copil născut din greșeală nu va putea să aducă o mai bună înțelegere. Factorul fundamental rămâne potrivirea dintre soți și buna comunicare dintre ei, cunoașterea de sine, prezența în viața copilului și a familiei, care nu poate fi compensată de nimic material. 

Poate că trăim într-o societate în care prea mulți copii se nasc accidental sau „din greșeală”, termen care pecetluiește o viață sub imperiul greșelii. Caracatița surprinde toate aceste aspecte. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News