TRANZIȚIA

Indiferent dacă tranziția de la o administrație americană la alta se va desfășura la datele preconizate, și dacă administrației Trump îi va urma o administrație Trump II sau o administrație Biden / Harris, problema legitimității noului executiv american va rămâne actuală.

Nu o dată, observatorii OSCE au declarat alegerile din state ca Belarus, Azerbaidjan sau Kazahstan ca fiind incorecte din cauza manipulării mediatice a electoratului și caracterului partizan al informației publice. Gravitatea cazurilor respective pălește în raport cu ceea ce s-a întâmplat în campania electorală americană, dar și după ziua votului, pretenția presei sindicalizate, vădit controlate de forțe oculte, de a fi aceea care îl proclamă pe câștigătorul alegerilor înainte ca procedurile legale să fi fost epuizate, ieșind din orice tipare democratice.

La precedentele alegeri prezidențiale, partizanii principalilor candidați s-au acuzat reciproc pentru a fi primit sprijinul Rusiei în lupta electorală și a fi permis intervenția acesteia într-o dezbatere politică esențială care ar fi trebuit să rămână eminamente americană. De astă dată participarea externă ilegitimă a fost aproape la vedere. Unul dintre aspectele sale cele mai scandaloase au fost felicitările adresate de diferite state ale lumii unuia dintre candidați, tocmai când rezultatul era în dispută și fusese contestat în fața forurilor legislative și judiciare competente. S-a exercitat astfel o vădită presiune asupra procesului electoral.

Nu mai vorbim despre aspectele legate de programele de calculator folosite pentru numărarea voturilor sau despre cazurile statelor federate în care numărul votanților l-a depășit pe acela al rezidenților cu drept de vot.

Dacă în final câștigător va fi desemnat Joe Biden, acesta va purta cu sine pentru întregul mandat sau partea din el pe care o va executa, povara indiscutabilei fraude, cu îndoiala proiectată de ea asupra legitimității sale. Dacă Donald Trump va rămâne la Casa Albă, el va fi afectat de împrejurarea că și-a prelungit contractul de închiriere nu la urne, ci la masa verde, acolo unde trișul nu este niciodată exclus.

Tot de tranziție ține și formarea noilor echipe guvernamentale.

Donald Trump își va forma guvernul după formula lăpușneanului: „de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu!” O administrație construită după pe criteriul loialității personale, iar nu al competenței, promite foarte puțin; sau foarte puține lucruri bune.

Joe Biden sugerează riscul unei restaurații de tipul celei postnapoleoniene a bourbonilor. Veteranii vechiului neoconservatorism democrat, din categoria Victoriei Nuland, vor fi foarte posibil rechemați sub arme. Oameni care nu au uitat nimic din vechile metehne și nu au învățat nimic din vechile înfrângeri. Asta cel puțin până când ștafeta va fi trecută Kamalei Harris, adepta unei „revoluții culturale” progresist-internaționaliste opuse celei conservator-naționaliste a lui Trump. Totul sugerează, astfel, o perioadă de provizorat caracteristică unei tranziții devenite sindrom sub semnul fricțiunilor între două viziuni diametral opuse ale aceleiași echipe. Viziuni a căror asociere formală a putut aduna voturi din toate direcțiile și alimenta speranțe în multe comunități altminteri cu aspirații și griji divergente, dar care nu poate asigura o temelie unică și stabilă unei guvernări coerente.

Cam la fel stau lucrurile și în România. Așa zisa „coaliție de dreapta” – PNL, UST+, UDMR – este marcată de lipsa legitimității, resimțită oriunde puterea este dobândită prin asocierea perdanților. Dacă mai socotim că în masa uriașă a absenților de la vot, majoritatea o constituie, foarte probabil, cei care nu au putut vota nici cu PNL nici cu PSD, în timp ce susținătorii fideli ai guvernului Iohannis/Orban, precum și electoratul anti-sistem al radicalului USR+ trebuie să fi fost mult mai disciplinați (ca și în cazul AUR și UDMR), rezultă că viitorul „executiv al refuzaților” va guverna nu doar cu o majoritate parlamentară fragilă (ceea ce nu ar constitui chiar o problemă, ținând seama de colaboraționismul PSD), ci împotriva celei mai mari părți a populației.

De partea cealaltă, orice combinație majoritară în care ar intra PSD, fie cu PNL fie cu USR+, după ce a fost demonizat de acestea și de Președintele Republicii în halul în care a fost demonizat, va fi percepută ca fiind împotriva naturii. Or, o astfel de formațiune este totdeauna minată de conflicte intestine și de aceea instabilă și efemeră.

Cum poate funcționa un parteneriat strategic între două state aflate sub guvernări cu probleme de legitimitate, stabilitate, predictibilitate și coerență? Iată o întrebare la care nu știu cine va răspunde.

AFACERILE INTERNE

Pe planul problemelor de politică internă similitudinile între SUA și România continuă. Și într-un caz și într-altul prioritare sunt ieșirea din pandemia Covid 19 (care probabil se va reduce în intensitate de la sine, întrucât persoanele cele mai vulnerabile au fost deja infectate și absorbite, într-o formă sau alta, de sistemul sanitar deficitar în ambele țări), gestiunea crizei economice (inclusiv alimentare) subsecvente pandemiei și tratarea fracturilor sociale care au divizat națiunile respective, așa cum arată și rezultatul votului, în părți ireconciliabile de dimensiuni relativ egale.

Cu privire la ultimul aspect, lupta este una etno-culturală (cu particularitatea că în SUA are și o față rasială, deși nu despre rase este vorba în realitate). Or, în asemenea confruntări, de regulă, nu se pot face compromisuri și nu se iau prizonieri. Prin urmare, chiar dacă nu s-ar ajunge la un război civil, tulburările sociale, cu conotațiile lor politice, vor fi la ordinea zilei pentru o perioadă de timp imposibil de calculat.

Este greu de văzut cum administrația Biden ar putea să rezolve problema economică, din ce în ce mai importantă în raport cu cea medicală, fără să mențină protecționismul și fiscalitatea redusă ca politici inițiate de administrația Trump. În aceste condiții, cel puțin pe termen scurt și mediu, vor lipsi resursele financiare pentru susținerea programelor sociale, fără de care rănile rasiale nu se vor vindeca.

Neliniștea socială subsecventă va goni capitalurile americane în zone mai prietenoase sau, cel puțin, nu va încuraja întoarcerea acasă a celor deja plecate. Perspectiva economiei americane nu pare, deci, deloc roză. Or, aceasta va săpa și mai tare la temelia puterii americane ca putere globală, obligând SUA, dacă nu să revină la o formă de izolaționism, măcar să se debaraseze de obligațiile funcției de jandarm global. Administrația Biden / Harris va dori să suplinească abandonarea acestei funcții cu aceea de evanghelizator universal; ceea ce, însă, nimeni nu va accepta.

În ceea ce privește România, ea este obligată să mizeze pe revigorarea agriculturii (fostul ministru Petre Daea a demonstrat că este posibil) și pe reindustrializare, cu un accent special pe componenta de digitalizare. Că place unora sau nu place, în ceea ce privește al doilea aspect, cooperarea cu China în domeniile investițiilor strategice (inclusiv investițiile critice) și revenirea pe piața rusă sunt esențiale.

Pentru finanțarea politicilor de reabilitare economică post-pandemică banii UE (că de America nici nu se pune problema) fie nu vor veni fie vor veni cu condiții sau înrobitoare sau imposibil de îndeplinit. Ungaria și Polonia au rezolvat doar pentru ele problema separării statului de drept de accesul la fondurile europene. În cazurile lor, deficiențele sistemului judiciar vor trebui constatate de CJUE, unde guvernele naționale se vor bate ca leii. În cazul nostru, certificatul de boală este deja emis și se numește MCV, iar în privința eliminării acestuia guvernele române, de indiferent ce culoare, au capitulat de mult.  

Un guvern globalist și pro-corporatist român nu va adopta un „Ostpolitik” dezideologizat, nici din punctul de vedere al țintelor nici din cel al mijloacelor. Prin urmare, criza economică se va adânci mergând până la limita de suportabilitate a populației. Atunci puterile străine, nemaiavând altă soluție, vor interveni pentru a prelua direct guvernarea Românei. Astfel, statutul de colonie de fapt se va transforma în cel de colonie de drept.

Întrucât interesul SUA pentru Europa va continua să scadă, este greu de crezut că SUA se vor implica într-un asemenea proces, mulțumindu-se, în cel mai bun caz, să calibreze politica europeană în România, prin controlul exercitat asupra unor puncte strategice din economia și politica românească, sau prin intermediul unor inițiative regionale de tipul inițiativei „celor trei mări”.

REANIMAREA VECHILOR ALIANȚE

Echipa Biden / Harris pune pe lista priorităților sale de politică externă refacerea relațiilor cu aliații, deteriorate grav de abordările iconoclaste ale Președintelui Donald Trump.

Pentru România vestea este excelentă, întrucât ea însăși este aliat al SUA, fără a fi primit, este adevărat, de la partenerul său strategic mai nimic în afara privilegiului de a-i găzdui câteva baze militare și a lecțiilor de morală date de ambasadori gheșeftari. Îmbunătățirea raporturilor dintre Casa Albă și omologii săi vest-europeni, va elibera Bucureștiul de sub presiunea nevoii de a face opțiuni dificile între unii și alții, scutind diplomația românească de mersul pe sârmă și jocul la două capete.

Asta, însă, numai dacă ne menținem la suprafața retoricii. Ce înseamnă refacerea relațiilor cu aliații, de fapt? Înseamnă scutirea lor de contribuțiile financiare la susținerea NATO? Înseamnă abandonarea relației speciale cu Marea Britanie, în favoarea unei apropieri de UE? Înseamnă renunțarea la sancțiunile recent impuse Turciei ca urmare a achizițiilor sale de tehnică militară rusească, în detrimentul celor americane? Înseamnă mazilirea Turciei din sistemul de alianțe nord-atlantic pentru a da satisfacție ambițiilor franceze?

De la trecerea democraților americani în opoziție, lumea s-a schimbat și schimbarea este ireversibilă. În acest context nou, singurul lucru clar este dorința lui Joe Biden, exprimată ritos și repetat, ca America să redevină liderul lumii libere. Or, tocmai acest rol nu mai doresc aliații, fie ei din Europa, din Asia sau de prin alte continente, să îl mai confere Americii.

Iată de ce România va fi condamnată fie să rămână cu fundul în mai multe bărci, care, în plus, toate iau apă, cu riscul de a cădea între ele și a se îneca lovită de tsunamiul noii ordini mondiale, fie să își revizuiască sistemul de alianțe și de securitate, adăugând vechilor garanții, tot mai iluzorii, altele noi.

CETATEA DE PE MUNTE ESTE ÎN PANĂ DE CURENT

America nu mai vrea să fie „jandarmul lumii”, indiferent de cel care locuiește la Casa Albă, dar, în varianta democrat-globalistă, vrea ca valorile sale, valori pe care se întemeiază modul său de viață și care îi circumscriu gândirea și acțiunea politică, să fie unicele recunoscute și respectate în lume. Aceasta este o teză neoconservatoare, care înlocuiește imperialismul militar cu cel cultural, puterea armată fiind doar instrumentul său de ultim recurs.

Formula a funcționat atât timp cât „visul american” a fost un vis global. Ce a mai rămas din el azi, cu mișcarea „Black Lives Matter”, cu albii îngenuncheați în fața afro-americanilor (era să greșesc și să spun „negri”, dar aș fi făcut-o, oricum, în accepțiunea „black” iar nu „nigger” a cuvântului) pentru ca aceștia să poată urina în capul lor, cu vandalizarea micilor afaceri aparținând în special hispanicilor și asiaticilor, cu ziduri despărțitoare asemenea celor ale închisorilor, ridicate la frontieră (cineva observa corect, că dacă administrația Biden nu va termina zidul de la granița mexicană, cu siguranță îl vor finaliza mexicanii, pentru a se feri de contagiune), cu marile vitrine ale magazinelor de lux sau ale băncilor baricadate cu scânduri în zilele alegerilor, cu transformarea respectului diversității în dictatură a minorităților (inclusiv cele împotriva naturii), cu universitățile invadate și terorizate de o agresivă și intolerantă decadență, confundând liberalismul cu libertinismul și egalitatea cu egalitarismul, cu un sistem sanitar discriminatoriu, dominat de șovinismul bunăstării, care îi condamnă, practic, la moarte pe cei săraci, cu dinastii politice și oligarhii birocratice care neagă orice transparență și răspundere față de electorat, cu sediile ambasadelor din întreaga lume sufocate sub sârma ghimpată și înconjurate de pușcașii marini ca în stare de asediu?

Mai este acesta visul federalizator? Dacă așa trăiesc azi americanii, mai vrea omenirea să trăiască asemenea lor? Sunt acestea episoade trecătoare și izolate? Din ceea ce se vede pe ecranele televizoarelor, nu s-ar zice. Sunt ele derapaje, iar nu degenerări sistemice? Se poate, dar până când nu vor fi tratate și eradicate, SUA nu mai pot pretinde lumii să se alinieze la modelul său de viață.

Aceste sentimente îi cuprind și pe români, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Lor li se adaugă și reacția de respingere generată de atitudinea trufașă a ambasadorilor SUA la București din ultimii cincisprezece ani. Legătura strategică excepțională stabilită între România și SUA în 1997, devine astăzi tot mai greu de susținut și chiar de pomenit. Românii au salutat cu entuziasm parteneriatul strategic româno-american, în ciuda dușului rece primit la Summitul NATO de la Madrid, tocmai pentru că admirau America și credeau că asocierea cu aceasta este mai importantă chiar decât intrarea în alianța nord-atlantică. Astăzi, invocarea parteneriatului respectiv este pronunțată cu ironie și însoțită de priviri furioase. Or, fără sprijin popular intern, asemenea relații internaționale se ridică pe nisip; atunci când nu stau pe un vulcan.

Mulți americani se întreabă de ce românii îl simpatizează și susțin pe Președintele Donald Trump? Răspunsul este că nu îl simpatizează pe Trump, ci îl antipatizează mai mult pe Biden. Iar asta este pentru că își aduc aminte de rolul jucat de acesta și de administrația căreia îi aparținea în edificarea și consolidarea puterii subterane, antidemocratice și antinaționale (numite și „stat paralel”), responsabile pentru înfeudarea, denaționalizarea, fracturarea și destatalizarea României.

Când Președintele Trump a spus, de la tribuna ONU, că America nu mai vrea să dea lecții altora, ci dorește doar ca ea să fie măreață din nou, toți cei care vor să aibă acces la măreție trebuind să își iubească țara, românii au exultat de bucurie. Li se restituia dreptul la identitate și la egalitatea suverană. Asta până când ambasadorul lui Trump, Adrian Zuckerman, așteptat cu speranțele cu care flămânzii aleargă spre pomul lăudat, a tradus mesajul șefului său, precizând că măreția Americii, în termeni relativi, înseamnă supunerea celorlalți, iar dreptul absolut la identitate al acestora înseamnă capacitatea de a alege suveran modul în care să se supună.  

FUGA SPRE PACIFIC

Peste toate acestea vine și știrea că Europa va continua să scadă în importanță pentru politica externă americană. Lucrul este cât se poate de firesc și de aceea, era așteptat. Mișcarea are resorturi obiective cărora nici o administrație nu le poate rezista.

Este interesant de văzut cum se va raporta o viitoare administrație Biden la criza ucraineană, cronicizată, ținând seama de trecut și de întreg scandalul de corupție implicând familia acestui președinte în „viesparul” kievean, dar și de interesele tot mai puțin evidente ale SUA în Ucraina. Foarte probabil că, în aceste condiții, fie se va urma sugestia lui Henry Kissinger, de a se rezolva problema printr-o tranzacție directă cu Rusia (soluție optimă, probabil), fie Ucraina va fi abandonată la discreția Germaniei / Europei germane, așa cum s-a întâmplat, deja, cu Republica Moldova și, în condiții specifice, cu România.

Prefigurând cumva viitorul, Congresul american a adoptat o legislație cu caracter bugetar care nu permite retragerea trupelor americane din teatrele de operații europene și medio-orientale, dorită și anunțată de Președintele Trump. Nu există, însă, un nou Plan Marshall pentru Europa sau Orientul Mijlociu, în vederea reabilitării lor după pandemia Covid 19. Pentru supra îndatorata Americă așa ceva este și nefezabil.

Administrația Trump pornise un război ideologic și economic cu China, în care dorea să implice și România. În așteptarea schimbării, administrația Biden preconizează continuarea războiului ideologic, dar asociat cu cooperarea economică; ca pe timpul Războiului Rece, căci altă rimă nu s-a găsit.

Aceasta în timp ce, prioritățile conducerii chineze sunt extinderea pieței interne, diversificarea surselor de finanțare ale proiectelor chineze de investiții strategice cu impact global (vezi Road & Belt Initiative), digitalizarea economiei chineze și susținerea inițiativelor globale privind dezvoltarea durabilă, respectiv protecția mediului (ceea ce, alături de escaladarea galopantă a cooperării economice chino-iraniene și chino-pakistaneze, este un șah dat și Indiei și Americii, pe tabla indo-pacifică); toate fără nici o conotație ideologică. Cât de (ne)realist se întâlnesc aceste proiecte politice, este ușor de observat.

Pe când China ridică nivelul competiției strategice, SUA, în oricare dintre vechile variante pe care le evocă noile administrații, menține logica confruntării alimentată de complexul superiorității sale. Ceea ce în Războiul Rece a funcționat, nu mai are cum funcționa acum. Contextul este altul.

Este România interesată să intre (să rămână) într-un asemenea joc? Se pare că nu. Când munții se bat, piticii este bine să stea deoparte. Va da viitorul guvern al României expresie acestui interes național, cu atât mai mult cu cât pentru națiunea română refacerea economiei naționale, inclusiv prin reindustrializare, a devenit o prioritate, accentuată de sfidările pandemiei Covid 19? Răspunsul este tot negativ. Problema nu a fost pusă în discuția partidelor care încearcă să formeze o majoritate parlamentară de guvernământ, opoziția-surogat o ignoră, iar guvernul demisionar / interimar, sub conducerea unui general de obediență americană a reconfirmat subordonarea față de agenda chino-sceptică a SUA.

Și aceasta în condițiile în care, cu sau fără deplasarea trupelor americane spre frontiera euro-rusă, baza strategică a parteneriatului româno-american, în condițiile mutării accentului politicii externe americane în regiunea indo-pacifică, s-a năruit, reducându-se doar la sectorul militar.

CURSA TEHNOLOGICĂ

Secolul al XX-lea a fost caracterizat, printre altele, de cursa înarmării. În atare cadru, înarmarea nucleară și echilibrul acesteia a asigurat o îndelungată perioadă de pace, cel puțin în Europa și în emisfera nordică.

Secolul al XXI-lea așează pe primul plan al competiției internaționale și al căutărilor pentru plasarea fiecărui actor politic într-o poziție cât mai convenabilă în vederea negocierii noii ordini mondiale, digitalizarea raporturilor economico-sociale. De victoria în această cursă va depinde dominația lumii, respectiv noul model al păcii.

Nici viitoarea administrație americană, nici viitorul guvern român nu pot ignora o asemenea realitate.

Principalii competitori la nivel global sunt China și SUA. Cea dintâi pare a lua avans. Cea din urmă, pare a nu avea o idee mai bună decât aceea de a-i frâna avansul.

În ceea ce privește accesul României la tehnologia de vârf, deocamdată de la SUA a primit tehnologie de mâna a doua, cu precădere în sectorul militar. Washingtonul a avertizat, însă, Bucureștiul că sursa tehnologiei poate fi și sursa dominării externe, insistând să refuze ofertele Chinei.

O legătură periculoasă între furnizor și dominator nu este de exclus. Nu există, însă, nici o garanție că schimbând furnizorul scapi de dominație. În schimb, știm deja că acela care îți interzice accesul la tehnologie te poate domina prin superioritatea sa tehnologică. De aceea, monopolul sursei trebuie evitat. De asemenea, tehnologia modernă ar trebui dobândită prin cooperare, mai degrabă decât prin cumpărare.

Pentru a pune în practică toate aceste principii, viitorul guvern al României are nevoie să redobândească libertatea de manevră în relațiile internaționale. Este gata să o facă? Dorește să o facă? Știe că trebuie să o facă?

Pe malurile Potomacului și pe cele ale Dâmboviței se așteaptă vremuri interesante. Dar, așa cum ne învață un vechi proverb chinez, „Doamne ferește să trăim vremuri interesante!”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News